baby, comunicare, confesiuni, mamicie, Uncategorized

We are only human

Posibil ca unele randuri din urmatorul articol sa reflecte nervii pe care i-am avut in ultima vreme. Dar e un articol despre frustrari, suparari si nervi si tot ce mai vreti voi. Sunt normale, sunt parte din viata noastra de zi cu zi si mai ales din vremurile stresante pe care le traim.

Vrem sa acceptam sau nu, am ajuns sa fim generatia omului stresat. Fie ca acest stres vine de la munca sau din viata personala, el se infiltreaza din ce in ce mai mult in sufletele noastre si ne fac viata mai grea. Din fericire, putem sa luptam si sa il doboram. Iar daca mai ai norocul sa te intampine acasa un copil dragalas care atunci cand iti zambeste te face sa uiti de toate problemele, atunci o parte din bataliile tale cu stresul sunt ca si castigate. Dar ce te faci atunci cand ajungi acasa si bucatica aia de om nu mai are puterea sa te lumineze. E uman. Tipa, strica, tranteste, alearga de nebun prin casa. Nu e atent la tine, nu te asculta si nimic din ce incerci nu functioneaza.

2c13d20a9295bd60ab984d56e0158702-1

Asa ca spun tare, clar si raspicat: DA! Copilul meu are nervi. DA! Copilul meu are frustrari. DA! Are excese de furie si momente in care nu poti sa il scoti din ale lui orice ai face. Nu ma ascund dupa fusta nimanui si nici nu declar mandra ca am cel mai cuminte copil din lume. Nu e nici cel mai mancacios, nu se comporta mereu frumos, nu are bunele maniere puse bine la punct, nu are chef sa dea buna ziua mereu sau sa zica poezii la comanda. Si astea sunt lucruri absolut normale. Are aproape 3 ani si creste. Se dezvolta, incearca sa inteleaga cum functioneaza lumea asta, ii este greu sa faca diferenta intre rau si bine. Stie ca a facut prostii, dar imediat dupa, rade si se mandreste cu ce a facut. Nu il scuzam cu sintagma: e copil, n-ai ce-i face. Incercam sa intelegem de ce a ajuns sa reactioneze asa si daca mai avem un pic de rabdare in noi incercam sa ii explicam cum ar trebui sa procedeze. Nu poti sa ii controlezi reactiile, dar poti controla actiunile care duc la reactiile urate. Pana la urma 80% din ceea ce facem se reflecta in actiunile lui de zi cu zi. Nu degeaba se spune ca mintea lor e ca un burete. Absoarbe toata informatia. Si raul si binele. Noi trebuie sa ii invatam cum sa faca diferenta. Inainte sa il am pe Mihnea, cand vedeam in magazine scene de groaza cu pitici care urlau si se tranteau pe jos, imi spuneam ca daca voi ajunge sa am un copil, la mine nu se va intampla asta. Ei bine dragilor, s-a intamplat. :mrgreen: Ce-am facut? L-am luat pe sus si l-am scos din magazin. Am considerat ca asa il calmez, luandu-l din zona care ii crea agitatia. In alte dati am incercat sa ii explic frumos cum ca nu trebuie sa tipam, nu e frumos sa alergam si sa trantim marfa din rafturi. Fara niciun rezultat. Asa ca am actionat din instinct de fiecare data. Au fost momente in care nu am mai suportat si am tipat. Nu-mi place ca trebuie sa tip la el, nu-mi place ca il fac sa planga. Asa am simtit in momentul ala ca trebuie sa fac. Ce m-a ajutat si mai mult in momentele astea de furie? Sa nu mai bag in seama lumea din jur. Da, e deranjant sa iti urle in creieri un copil. Nu esti obligat sa suporti plansetele unui bebelus. Dar mai inainte de toate, te poti gandi ca asa se exprima cei mici. Asa stiu ei. Inca nu au forta sa tina totul in ei asa cum o facem noi ca si adulti. Asa ca lucrez la un exercitiu tare important: ignor tot ce e in jur. Ignor privirile care ma judeca, ignor sfaturile binevoitoare ( apreciez, dar nu ma ajuta in momentele alea). Sunt atenta numai la el si singurul meu scop e sa il ajut sa treaca peste momentul ala urat. Asa cum e deranjant sa auzi urletele unui copil de 3 ani ( de exemplu), la fel de deranjant e sa auzi si urletele unui adult care nu e multumit de pretul de la raft si s-a gandit el sa tipe la casierita in loc sa mearga direct la manager. Exemplele pot continua. Incerc sa fiu rabdatoare si nu sunt nebuna sa las copilul sa tipe jumatate de ora in magazin. Si chiar daca aleg sa ignor reactiile celor din jur, tin cont totusi ca nimeni nu este obligat treaca prin ce trec eu sau sa aiba parte de un stres nedorit. Bunul simt nu il las deoparte atunci cand aleg sa nu fiu atenta la oamenii din jur. Asa ca, daca vad ca nu se opreste si tantrumul va fi unul de durata, il scot din locul in care ne aflam in momentul ala. Si trece. Uneori mai greu, alteori mai usor.

f61f07c5f716c8e91eae5a3d85c5e2bb

De multe ori ma intreb daca e bine ce fac, daca am procedat asa cum trebuie sau daca l-am distrus pe viata si va avea nevoie de terapie in anii adolescentei. Tot ce pot sa fac e sa sper ca voi invata cum sa comunic mai bine si mai frumos cu el si ca voi reusi sa il invat cum sa fie un om bun. Sunt multe lucruri la care trebuie sa lucram, dar sunt convinsa ca vom reusi.

Inca invat. El invata cu mine. Eu invat despre lumea lui, el despre a mea si undeva la mijloc sunt sigura ca ne vom intalni. Sunt mama lui Mihnea si declar ca am un copil energic, rasfatat si agitat. Dar mai declar si ca e cel mai dulce copil care ne invata sa iubim din ce in ce mai mult in fiecare zi. 😆

p.s. Pana la urma si nervii astia sunt buni la ceva, eliminam emotiile negative din noi, right? 

confesiuni, de-ale mele

Aproape de final

Daca nu simti ca esti in stare 100% sa faci asta, nu te apuca. Posibil sa patesti ca mine. Incepi un program, te abtii de la diverse mancaruri si ajungi sa cazi in capcana frigiderului dupa 2 saptamani de chin. Nu infometarea controlata este cheia. Desigur daca ai un program nebun la munca si nu reusesti sa iei pranzul, macar tine cont de asta si cand ajungi acasa incearca sa mananci aceeasi portie normala de mancare. Stomacul tau iti va multumi.

Sportul ajuta, dar conteaza sa fii constant si sa nu te abati de la drum atunci cand ai inceput. Daca incerci mai multe lucruri deodata si treci prin tot felul de diete rapide, nu vei face altceva decat sa iti dai corpul peste cap. Nu sunt specialist, nu am studii de nutritionism sau de altele din domeniul asta, insa am invatat cateva lucruri despre corpul meu de cand incerc sa mananc asa cum trebuie. Repet, sunt observatii pe care le-am adunat din experienta mea. Micile sfaturi cuprinse in articolul asta pot fi luate sau nu in considerare. Nu sunt nici un guru al fitness-ului si nu ma pot apropia in momentul de fata nici cu un deget de madam Carmen Bruma ( sa recunoastem, femeia arata fenomenal), dar vreau sa imi modelez corpul frumos si sa ajung in stadiul in care sportul va fi parte din viata mea asa cum e cafeaua de dimineata.

Pe langa unele obiceiuri alimentare deprinse in ultima vreme, am invatat ca e important sa iti placa tipul de miscare pe care il faci. Degeaba ai de facut 40 de min pe banda, daca tu nu ai niciun chef. Poate o ora de zumba te ajuta mai mult. Chiar daca fizic e mai eficient sa faci un anumit tip de exercitiu, pana nu ajungi in forma fizica de care ai nevoie, mai bine incerci ceva mai usor. Imi placea sa alerg. In studentie, dadeam lejer 2 ture de lac in Parcul Tineretului si mai aveam suflu si pentru a treia. In vara cand am incercat sa fac asta, dupa 10 min de jogging a iesit sufletul din mine. Am ales sa incep cu miscare usoara. Step by step. Am mers cat mai mult pe jos, am alergat cu Mihnea prin parc si prin casa si aproape in fiecare seara calduroasa aveam jumatate de ora cu rolele. Si am inceput sa simt ca pot mai mult. Am inceput sa alerg din nou pe banda si ca sa fie treaba mai fun, mi-am pus muzica antrenanta sau m-am uitat la serialul meu preferat. Si uite asa am reusit in primele seri sa alerg 20 min fara sa ma opresc si apoi 30 min in continuu. Pentru cine nu face sport, sa alergi 30 de min fara sa te opresti e o mare realizare.

Am inteles totodata ca rezultatul bun vine cu rabdare. Am facut o mini sedinta cu mine de la bun inceput si mi-am spus asa: ce incep acum (aprilie spre sfarsit) este de durata si trebuie sa am rabdare. Am fost hotarata, organizata si a functionat. Fiecare corp e diferit si fiecare poate avea diverse dereglari. Cred ca a fost cel mai bun lucru pe care il puteam face pentru mine. Ma simt minunat!

Calatoria mea a ajuns aproape la sfarsit, dar va incepe alta – sa invat sa mananc atat cat trebuie sa ma mentin la o greutate buna pentru mine, dar sa ma si bucur de micile placeri culinare. Nu exista nicio dieta in lumea asta care sa te lase sa mananci oricat si orice vrei si sa si slabesti. Este imposibil. Important e sa gasesti varianta potrivita tie. Eu am apelat la un doctor pentru ca am trecut prin foarte multe incercari si era clar ca greseam undeva. Plus ca sunt o pofticioasa si fara dulciuri eu nu concep viata. Asa ca am gasit solutia potrivita mie.  Pasii au fost urmatorii : 

  • am constientizat ca nu ajung nicaieri cu infometarea si ca mai rau fac
  • chiar daca eliminam anumite alimente, undeva greseam.
  • m-am cantarit si la indemnele unui coleg, am sunat si mi-am facut programare la doctor. Am avut ocazia sa vad un om care a lucrat cu doamna doctor si care a reusit sa se mentina de 2 ani de zile de la terminarea programului si cred ca atunci s-a declansat ceva in mintea mea de am fost atat de hotarata. Aici trebuie sa ii multumesc din suflet colegului meu ca mi-a tot zis de prietenul lui care a reusit sa slabeasca, altfel probabil nici in ziua de azi nu as fi facut mare lucru.
  • am fost la sedinta si chiar din a doua zi mi-am zis ca nu mai vreau sa aman.

Cateva luni mai tarziu, am ajuns sa nu ma recunoasca lumea pe strada si ma simt de parca as fi renascut. Poate nu e cea mai buna alegere, poate pentru altii nu a functionat, insa un lucru stiu sigur: atitudinea pozitiva si perserverenta m-au ajutat sa spun cu mandrie ca am reusit sa slabesc aproape 20 de kg.

Concluzia: lupta pentru tine, merita! :mrgreen:

happy-life

Sursa foto: Google Images

confesiuni, de-ale mele

Povestea tatuajului meu

Da, da! Ati citit bine. Mi-am facut un tatuaj. E proaspat, nu are nici 1 luna de cand sta frumusel pe mana mea. Nebunie, extravaganta, putem sa ii spunem oricum, eu sunt fericita. Cineva m-a intrebat daca aveam nevoie neaparat de un tatuaj. I-am raspuns din toata inima: DA! Mi-am dorit inca din liceu si i-am spus atunci mamei mele ca vreau asta. Tin minte ca s-a uitat stramb la mine si cred ca in adancul inimii ei a sperat ca nu voi avea niciodata curaj sa ma tatuez. 10 ani mai tarziu am decis ca e timpul sa fac ce imi trece prin cap. Sa fac lucrurile care ma fac fericita. Sa nu mai stau pe ganduri.

Reactiile au fost diferite. Oamenii la care ma asteptam sa aiba o reactie friendly, m-au privit ciudat. Oamenii la care ma asteptam sa ma judece pentru chestia asta au fost foarte cool si incantati. Mereu i-am privit un pic altfel pe oamenii care au tatuaje. Nu intr-un mod urat, i-am admirat pentru alegerea lor si mi-am dorit sa trec peste prejudecatile celor din jurul meu, sa pot face si eu pasul asta cu inima deschisa. Nu e lucru usor sa iei decizia asta. Din momentul in care m-am hotarat, a venit partea si mai grea. Ce imi voi desena? Trebuia sa fie ceva frumos, nu foarte mare si sa fiu 100% decisa ca e ce trebuie. Doar asta ramane for lifetime imprimat in pielea mea. Bine, nu chiar definitiv. Astazi sunt tehnici de indepartare a tatuajelor, dar procedeul este unul tare anevoios si mai bine ramai cu el.

Am cautat modele, m-am abonat la tot felul de conturi pe Instagram si Pinterest, doar, doar oi gasi modelul potrivit. Am innebunit-o pe prietena mea C. cu tot felul de intrebari, i-am trimis zeci de poze si in ziua in care i-am zis ca am fost la salon si mi-am facut programarea nu i-a venit sa creada. M-am uitat multa vreme la LA INK si eram fan declarat KAT von D, acum ma gandeam ca va fi cam la fel. Numai ca Bucuresti nu e Los Angeles, si salonul nu era ca cel din TV.  Dar nici nu a contat asta, am intalnit un om foarte fain, un om deschis la ideile mele si nu in ultimul rand un artist desavarsit. Modelul meu nu era unul complicat, insa el a tratat cererea de parca ar fi fost unul cu modele dificile de realizat. Profesionist. Salonul arata foarte bine si daca o fi sa imi mai fac vreun tatuaj il voi cauta pe Florin cu siguranta. A durat 10 minute, durere fizica nu am simtit. Au fost niste mici piscaturi suportabile, dar aici depinde foarte mult si de toleranta la durere a fiecarui om si bineinteles de locul in care alegi sa te tatuezi.

Mi-am dorit un tatuaj care sa insemne ceva si pe care de fiecare data cand il voi privi sa imi aduca un zambet pe fata. Si asta se intampla zi de zi.  Iar daca legatura mea emotionala cu Mihnea a fost puternica inca din ziua in care s-a nascut, acum va fi si mai puternica, amprenta lui va fi intotdeauna pe pielea mea: forever imprinted in my skin and in my heart 🙂 

imag0548

 

confesiuni, de-ale mele, mamicie, parinti

Ganduri razlete de mamica

Ce-am invatat in astia 2 ani si 8 luni de cand al meu copil imi face viata mai frumoasa?

Ca e minunat sa ai copil, ca simti o dragoste nebanuita si ca iti doresti sa nu se termine niciodata si ca toate grijile din lume si problemele dispar la un simplu zambet de-al lui.

Ma uit la Mihnea si in fiecare zi ma gandesc: oare e adevarat? e al meu? Cateodata simt ca nu imi ajunge doar sa il privesc sau sa il strang in brate cu putere. E un copil zvapaiat, are energie cat toata familia la un loc, rade, canta, face prostii ( asa cum spune si el) si vorbeste in continuu. Are in cap niste propozitii atat de complexe, incat de multe ori stau sa ma gandesc daca are aproape 3 ani sau mai mult. Deh, fiecare cioara se mandreste cu puiul ei si il vede cel mai frumos.

Inteleg acum nevoia mamicilor de a vorbi in continuu despre pruncii lor, orice ti se intampla pe parcursul zilei iti aduce aminte de el. Si vrei sa povestesti, vrei sa imparti bucuria pe care ti-o ofera cu toti ceilalti. Si cateodata enervezi sau plictisesti cu toate detaliile astea despre copii si te gandesti ca poate ar trebui sa mai vorbesti si despre altceva. Unii se simt vinovati, altii nu au nicio taina. Eu sunt undeva la mijloc, sunt momente in care ma simt aiurea ( desi nu ar trebui ) si imi dau seama ca nu toata lumea vrea sa afle de cate ori a refuzat Mihnea sa mearga la olita in urma cu o zi sau ce a mancat la pranz. Sunt detalii pe care le poti impartasi cu alte mamici, inteleg altfel fenomenul.

Ce-am mai invatat? Toata lumea are o parere despre cum sa iti cresti copilul. De la bunici, la matusi, unchi si pana la vecina de la coltul strazii. Fiecare iti va zice cum crede ca e mai bine sa faci. Pentru ca asa au facut si ei si copiii au iesit bine :mrgreen: Eu cred ca asta nu e o regula si nu se poate aplica la fiecare copil in parte, dar ce sa te faci cu oamenii care nu inteleg? Pana si eu m-am trezit ca am sarit cu gura pe alte mamici ca nu au facut nu stiu ce lucru. Si le-am explicat ca trebuie sa procedeze in alt fel ca asa e bine. Dar de unde stiu eu 100% ca e bine? De unde stie vecina de la colt ca a fost a atat de bine ce a facut?  Se zice ca instinctul de mama nu se insala niciodata si in mare masura asa e. Dar cu totii gresim. Nu exista parinte perfect, copil perfect. Exista oameni si atat. Oameni care merita sa creasca frumos si sa fie iubiti.

Ma amuza competitia intre mamici. In urma cu cateva luni, ma enervam si eu cand vedeam ca Mihnea nu facea la fel de multe ca un copilas de varsta lui. Si eram geloasa. Not anymore. Si nici nu ma gandesc sa mai povestesc in stil competitiv despre ce a facut el. Fiecare copil are ritmul lui de dezvoltare si cred ca nu e cazul sa fortezi nota.

Asadar, pana acum e totul frumos, minunat, supeerb. Ai un copil si gata nu mai ai nevoie de nimic, viata ta e super completa. Ahh, NU! Am inteles si mai mult importanta acordata tie ca adult -sa nu uiti sa ai grija si de sufletul tau, sa faci ce iti place, sa te plimbi si sa faci in asa fel incat sa nu te mai lasi pe ultimul loc. 10 minute de liniste fac minuni. Chiar daca nu pare, momentele in care simti ca nu o sa mai ai viata sociala, vor disparea. Poti iesi cu al tau copil la terase, poti sa il iei in concedii cu tine, poti sa faci multe activitati fun si cu el. Da, nu mai e ca inainte, nu mai ai aceeasi libertate. Dar gasesti portite, totul e sa vrei sa incerci. Keep in mind, daca tu esti obosit pentru ca ai tras de tine pana la epuizare, nu o sa ai parte de momente de calitate cu piticul tau. Acum de cand am inceput sa ne intelegem mai bine cu el ( la modul ca a mai crescut si e nitel mai usor sa facem mai multe impreuna) , ne planuim sa iesim cat mai mult si sa il implicam si pe el in activitatile noastre. La inceput parea horror, aveam impresia ca nu o sa mai ies din casa pana face 18 ani :mrgreen:

Si ar mai fi destule ganduri razlete, dar asta intr-un alt articol- unul in care o sa povestesc nazdravaniile lui Mihnea si despre cum o casa nu mai arata la fel dupa ce ai copii.

having-kids

Sursa foto:www.dumpaday.com

Ah si nu uitati sa va distrati cat mai mult, asta va veti aminti peste ani si ani si va conta- nu faptul ca nu ati calcat toate camasile la dunga 😆 

confesiuni, economii, finante personale, shopping

Bani,experimente,shopping

In fiecare luna inainte de ziua cea mare ( ziua salariului, evident) imi propun sa imi iau un carnetel in care sa imi notez fiecare cheltuiala pe care o fac. Cand ma uit la balanta soldului si vad atatiaaa bani – mi se par multi comparand cu gaura ce o am in portofel inainte sa imi intre banii in cont, parca mi se incetoseaza privirea. Deja vad in fata ochilor – shopping la Lidl ( sigur e o promotie buna saptamana aia) , haine pentru noi, haine pentru pitic, incep sa ma uit pe site-urile de cumparaturi online, imi aduc aminte ca am vazut si niste carti faine la pret bun si uite asa dupa 3-4 zile raman in pom si pomu’ in aer. Si stau iar si astept ziua cea mare. Daca imi zicea cineva in clasa a -5-a cand tipam ca eu vreau sa fiu mare si ca m-am saturat sa invat, sa citesc si sa dau teste, poate ma potoleam si o luam mai usor. Oricum nu cred ca avea efect.

Mama imi zicea mereu sa nu ma intind mai mult decat imi e plapuma. Dar nu stiu cum se face ca mereu ies cu picioarele pana la genunchi in afara. In unele luni, ma mai potolesc si ajung doar pana la glezne. Sunt zile in care daca nu ajung in Lidl sa iau o smantana, un cascaval, sa ma uit prin cosurile cu promotii sau orice altceva, nu ma simt bine. E clar, sunt dependenta de shopping. Nu sunt la nivelul tipei din filmul Confessions of a shopaholic , dar cert este ca trebuie sa existe un echilibru pe undeva. Si sa nu credeti ca se duc banii pe tampenii pe care nu le folosesc, dar multe dintre ele nu imi sunt necesare chiar atunci cand le vreau, pot fi cumparate si peste 2-3 luni. E clar, oamenii din marketing isi fac bine treaba :))) Poate mult prea bine :mrgreen:

Astazi, 27 iunie 2016 am indraznit sa fac un mic excel cu datoriile pe care le am de achitat cand iau banii. Tot in micul asta fisier care are deja cheltuieli mari, vreau sa imi notez si pe ce se duc banii. Asadar, luna iulie este luna experimentelor. Si luna in care vreau si sper sa pot sa pun si bani deoparte. E bine sa ai mereu o barca de salvare, nu se stie ce cheltuieli neasteptate poti avea.

Sa vedem daca imi reuseste experimentul, e primul dintr-un sir mai lung de incercari la care ma supun 😆

 

im-not-a-shopaholic-im-helping-the-economy-2

Sursa foto: Stylevitae

 

p.s. Voi cum reusiti sa strangeti bani? 

p.p.s. Tocmai am realizat ca luna asta imi expira RCA-ul si trebuie sa fac si ITP-ul la masina, talk about savings :mrgreen: Asta da provocare!