amintiri, comunicare, de-ale mele, iubire, mamicie

2016- Bye-bye! Rezolutii pentru noul AN

2016.  Un an minunat. Un an greu. Un an frumos, un an urat.

In terenul de tenis al globului pamantesc meciurile nu au fost pe placul publicului. Nu o sa ma apuc sa discut despre tot ce s-a intamplat anul asta rau in lume, dar nu pot sa nu reamintesc atatea nenorociri. Daca e sa tragem linie si sa ne gandim la cate intamplari nefericite au avut loc anul asta, cred ca este cel mai tampit an din ultimii pe care i-am trait. Catrastrofe naturale, atentate teroriste, catrastrofe politice, parca toate s-au adunat anul asta. Atata suferinta in jurul nostru si atata neputinta. Un an al naibii de greu. Si ca sa punem capac la toate astea, au plecat din randul nostru o gramada de oameni faini. De fiecare data cand aud la stiri moartea unei celebritati, imi spun: nu-mi vine sa cred. De parca i-am cunoscut personal si sunt parte din familia lor. Dar ma simt de parca i-as fi cunoscut personal pe toti, pentru ca mi-au marcat viata prin arta lor si atunci e normal sa simt o mica durere in suflet. Cu toata nebunia din anul asta, am observat totusi in jurul meu mai multa bunatate. Oamenii se implica din ce in ce mai mult in activitati caritabile, se implica in tot felul de actiuni menite sa ii ajute pe cei in suferinta. Si asta mi se pare grozav si imi da speranta. Speranta ca poate totusi copilul meu va mai avea o sansa sa prinda macar o bucatica de lume mai buna. Si asta ma duce cu gandul ca de anul viitor vreau sa ma implic in mai multe lucruri, sa dau mai mult lumii. Fara publicitate. Si tu daca vrei, poti. Alege-ti cauza pentru care vrei sa lupti si lupta! Sunt atatea pentru care poti lupta si sunt atatea lucruri bune pe care le poti face. Multi probabil ca deja le fac, chiar in timp ce eu stau si scriu confortabil din dormitorul meu calduros.

De ce m-am apucat tocmai acum sa fac rezolutii de nou an? Pur si simplu. Pentru ca in 2016 am invatat ca sunt mai puternica decat am crezut. Pentru ca mi-au iesit niste chestii de care nu ma credeam in stare. Si atunci am decis : in momentul in care vreau sa fac ceva, nu voi mai sta pe ganduri si voi porni la actiune. Live in the moment, altfel timpul trece pe langa tine. La fiecare sfarsit de An imi propuneam cate-o chestie care incepea cu: de la 1 ianuarie o sa … De data asta va fi un pic diferit.
Imi propun ca in noul An sa fiu mai activa social, sa ma implic mai mult in activitati extrascolare ( adica dupa munca), dar nu mai setez data de la care voi incepe sa fac asta. Atunci cand simt ca e momentul, atunci o sa ma apuc de treaba. Si toate vor veni la vremea lor, sunt convinsa.

2016 a fost totusi si un an frumos. Am strans multe amintiri alaturi de fiul meu cel nazdravan si ce bine ca am fost inspirata sa le mai scriu, ca altfel multe le-as fi uitat. E uimitor cat de multe poti sa simti per secunda si totusi nu reusesti sa tii minte toate momentele frumoase, oricat de mult te-au bucurat. Deh, memoria de elefant nu e la toata lumea :)) Daaar, e bine ca avem telefoane inteligente, atatea filmulete funny am strans incat cred ca in viitor se vor face mini stickuri pe care le vom incarca direct in memoria noastra :))) Asta cand oi avea 95 de ani. Mai e mult pana atunci. Ne concentram pe ce e acum, prezentul si avem grija ca actiunile noastre sa ne influenteze in bine viitorul.  2016 mi-a adus un tatuaj frumos pe care il voi pastra toata viata mea. Mi-e drag, sunt atat de fericita ca am avut curajul sa il fac si ma uit in fiecare zi la el. Exact ce ziceam – e important sa fie ceva care sa iti aduca un zambet pe fata atunci cand il privesti.

Am scapat de cateva kg care ma incurcau si am invatat niste lucruri importante despre felul in care mananc. Inca invat. Fac mai mult sport si asta ma face sa ma simt mult mai bine.  M-am reindragostit de iubitul meu/sotul :mrgreen: . Asta se intampla frecvent, dar parca anul asta ne-am dat seama si mai mult cat de puternici si fericiti suntem impreuna.

2016. A fost si un an urat. Un an in care mi-am dat seama cat de neputincioasa sunt in fata unor probleme destul de mari. Acolo inca e de lucrat si sper din tot sufletul sa reusesc sa vad luminita din tunelul asta lung.

Cu siguranta anul asta am mai crescut un pic, doar am schimbat si un prefix. De acum inainte sunt in clubul 30. Am crescut emotional vorbind, dar si pe scara profesionala. E bine. Tragem linie si mergem in continuare pe acelasi drum: all the way UP!

 

new-year-resolutionsSursa foto: http://www.123newyear.com/newyear-resolutions/

Si ca sa fie articolul complet, am totusi cateva rezolutii de An Nou:

  • sa petrec mai mult timp cu Mihnea – vreau sa includ in timpul meu mai multe activitati cu el.
  • sa citesc mai mult, anul trecut am bifat 2 carti ( ce-i drept si lipsa de timp ma omoara)
  • mai mult sport, am descoperit ca e un mod tare placut de a te relaxa
  • sa invat sa dorm corect
  • si cea mai mare provocare a anului va fi urmatoarea : sa incerc sa fiu “a morning person” – cine ma cunoaste, stie foarte bine ce drag mi-e somnul de dimineata, dar am descoperit ca e mai eficient sa iti incepi dimineata cu un antrenament usor- iti va da mai mult energie pentru ziua ce urmeaza.

Voi ce rezolutii aveti pentru noul An?

p.s.  Happy New YEAR! :mrgreen:  Have a great start everyone!

 

Advertisements
baby, comunicare, confesiuni, mamicie, Uncategorized

We are only human

Posibil ca unele randuri din urmatorul articol sa reflecte nervii pe care i-am avut in ultima vreme. Dar e un articol despre frustrari, suparari si nervi si tot ce mai vreti voi. Sunt normale, sunt parte din viata noastra de zi cu zi si mai ales din vremurile stresante pe care le traim.

Vrem sa acceptam sau nu, am ajuns sa fim generatia omului stresat. Fie ca acest stres vine de la munca sau din viata personala, el se infiltreaza din ce in ce mai mult in sufletele noastre si ne fac viata mai grea. Din fericire, putem sa luptam si sa il doboram. Iar daca mai ai norocul sa te intampine acasa un copil dragalas care atunci cand iti zambeste te face sa uiti de toate problemele, atunci o parte din bataliile tale cu stresul sunt ca si castigate. Dar ce te faci atunci cand ajungi acasa si bucatica aia de om nu mai are puterea sa te lumineze. E uman. Tipa, strica, tranteste, alearga de nebun prin casa. Nu e atent la tine, nu te asculta si nimic din ce incerci nu functioneaza.

2c13d20a9295bd60ab984d56e0158702-1

Asa ca spun tare, clar si raspicat: DA! Copilul meu are nervi. DA! Copilul meu are frustrari. DA! Are excese de furie si momente in care nu poti sa il scoti din ale lui orice ai face. Nu ma ascund dupa fusta nimanui si nici nu declar mandra ca am cel mai cuminte copil din lume. Nu e nici cel mai mancacios, nu se comporta mereu frumos, nu are bunele maniere puse bine la punct, nu are chef sa dea buna ziua mereu sau sa zica poezii la comanda. Si astea sunt lucruri absolut normale. Are aproape 3 ani si creste. Se dezvolta, incearca sa inteleaga cum functioneaza lumea asta, ii este greu sa faca diferenta intre rau si bine. Stie ca a facut prostii, dar imediat dupa, rade si se mandreste cu ce a facut. Nu il scuzam cu sintagma: e copil, n-ai ce-i face. Incercam sa intelegem de ce a ajuns sa reactioneze asa si daca mai avem un pic de rabdare in noi incercam sa ii explicam cum ar trebui sa procedeze. Nu poti sa ii controlezi reactiile, dar poti controla actiunile care duc la reactiile urate. Pana la urma 80% din ceea ce facem se reflecta in actiunile lui de zi cu zi. Nu degeaba se spune ca mintea lor e ca un burete. Absoarbe toata informatia. Si raul si binele. Noi trebuie sa ii invatam cum sa faca diferenta. Inainte sa il am pe Mihnea, cand vedeam in magazine scene de groaza cu pitici care urlau si se tranteau pe jos, imi spuneam ca daca voi ajunge sa am un copil, la mine nu se va intampla asta. Ei bine dragilor, s-a intamplat. :mrgreen: Ce-am facut? L-am luat pe sus si l-am scos din magazin. Am considerat ca asa il calmez, luandu-l din zona care ii crea agitatia. In alte dati am incercat sa ii explic frumos cum ca nu trebuie sa tipam, nu e frumos sa alergam si sa trantim marfa din rafturi. Fara niciun rezultat. Asa ca am actionat din instinct de fiecare data. Au fost momente in care nu am mai suportat si am tipat. Nu-mi place ca trebuie sa tip la el, nu-mi place ca il fac sa planga. Asa am simtit in momentul ala ca trebuie sa fac. Ce m-a ajutat si mai mult in momentele astea de furie? Sa nu mai bag in seama lumea din jur. Da, e deranjant sa iti urle in creieri un copil. Nu esti obligat sa suporti plansetele unui bebelus. Dar mai inainte de toate, te poti gandi ca asa se exprima cei mici. Asa stiu ei. Inca nu au forta sa tina totul in ei asa cum o facem noi ca si adulti. Asa ca lucrez la un exercitiu tare important: ignor tot ce e in jur. Ignor privirile care ma judeca, ignor sfaturile binevoitoare ( apreciez, dar nu ma ajuta in momentele alea). Sunt atenta numai la el si singurul meu scop e sa il ajut sa treaca peste momentul ala urat. Asa cum e deranjant sa auzi urletele unui copil de 3 ani ( de exemplu), la fel de deranjant e sa auzi si urletele unui adult care nu e multumit de pretul de la raft si s-a gandit el sa tipe la casierita in loc sa mearga direct la manager. Exemplele pot continua. Incerc sa fiu rabdatoare si nu sunt nebuna sa las copilul sa tipe jumatate de ora in magazin. Si chiar daca aleg sa ignor reactiile celor din jur, tin cont totusi ca nimeni nu este obligat treaca prin ce trec eu sau sa aiba parte de un stres nedorit. Bunul simt nu il las deoparte atunci cand aleg sa nu fiu atenta la oamenii din jur. Asa ca, daca vad ca nu se opreste si tantrumul va fi unul de durata, il scot din locul in care ne aflam in momentul ala. Si trece. Uneori mai greu, alteori mai usor.

f61f07c5f716c8e91eae5a3d85c5e2bb

De multe ori ma intreb daca e bine ce fac, daca am procedat asa cum trebuie sau daca l-am distrus pe viata si va avea nevoie de terapie in anii adolescentei. Tot ce pot sa fac e sa sper ca voi invata cum sa comunic mai bine si mai frumos cu el si ca voi reusi sa il invat cum sa fie un om bun. Sunt multe lucruri la care trebuie sa lucram, dar sunt convinsa ca vom reusi.

Inca invat. El invata cu mine. Eu invat despre lumea lui, el despre a mea si undeva la mijloc sunt sigura ca ne vom intalni. Sunt mama lui Mihnea si declar ca am un copil energic, rasfatat si agitat. Dar mai declar si ca e cel mai dulce copil care ne invata sa iubim din ce in ce mai mult in fiecare zi. 😆

p.s. Pana la urma si nervii astia sunt buni la ceva, eliminam emotiile negative din noi, right? 

confesiuni, de-ale mele, mamicie, parinti

Ganduri razlete de mamica

Ce-am invatat in astia 2 ani si 8 luni de cand al meu copil imi face viata mai frumoasa?

Ca e minunat sa ai copil, ca simti o dragoste nebanuita si ca iti doresti sa nu se termine niciodata si ca toate grijile din lume si problemele dispar la un simplu zambet de-al lui.

Ma uit la Mihnea si in fiecare zi ma gandesc: oare e adevarat? e al meu? Cateodata simt ca nu imi ajunge doar sa il privesc sau sa il strang in brate cu putere. E un copil zvapaiat, are energie cat toata familia la un loc, rade, canta, face prostii ( asa cum spune si el) si vorbeste in continuu. Are in cap niste propozitii atat de complexe, incat de multe ori stau sa ma gandesc daca are aproape 3 ani sau mai mult. Deh, fiecare cioara se mandreste cu puiul ei si il vede cel mai frumos.

Inteleg acum nevoia mamicilor de a vorbi in continuu despre pruncii lor, orice ti se intampla pe parcursul zilei iti aduce aminte de el. Si vrei sa povestesti, vrei sa imparti bucuria pe care ti-o ofera cu toti ceilalti. Si cateodata enervezi sau plictisesti cu toate detaliile astea despre copii si te gandesti ca poate ar trebui sa mai vorbesti si despre altceva. Unii se simt vinovati, altii nu au nicio taina. Eu sunt undeva la mijloc, sunt momente in care ma simt aiurea ( desi nu ar trebui ) si imi dau seama ca nu toata lumea vrea sa afle de cate ori a refuzat Mihnea sa mearga la olita in urma cu o zi sau ce a mancat la pranz. Sunt detalii pe care le poti impartasi cu alte mamici, inteleg altfel fenomenul.

Ce-am mai invatat? Toata lumea are o parere despre cum sa iti cresti copilul. De la bunici, la matusi, unchi si pana la vecina de la coltul strazii. Fiecare iti va zice cum crede ca e mai bine sa faci. Pentru ca asa au facut si ei si copiii au iesit bine :mrgreen: Eu cred ca asta nu e o regula si nu se poate aplica la fiecare copil in parte, dar ce sa te faci cu oamenii care nu inteleg? Pana si eu m-am trezit ca am sarit cu gura pe alte mamici ca nu au facut nu stiu ce lucru. Si le-am explicat ca trebuie sa procedeze in alt fel ca asa e bine. Dar de unde stiu eu 100% ca e bine? De unde stie vecina de la colt ca a fost a atat de bine ce a facut?  Se zice ca instinctul de mama nu se insala niciodata si in mare masura asa e. Dar cu totii gresim. Nu exista parinte perfect, copil perfect. Exista oameni si atat. Oameni care merita sa creasca frumos si sa fie iubiti.

Ma amuza competitia intre mamici. In urma cu cateva luni, ma enervam si eu cand vedeam ca Mihnea nu facea la fel de multe ca un copilas de varsta lui. Si eram geloasa. Not anymore. Si nici nu ma gandesc sa mai povestesc in stil competitiv despre ce a facut el. Fiecare copil are ritmul lui de dezvoltare si cred ca nu e cazul sa fortezi nota.

Asadar, pana acum e totul frumos, minunat, supeerb. Ai un copil si gata nu mai ai nevoie de nimic, viata ta e super completa. Ahh, NU! Am inteles si mai mult importanta acordata tie ca adult -sa nu uiti sa ai grija si de sufletul tau, sa faci ce iti place, sa te plimbi si sa faci in asa fel incat sa nu te mai lasi pe ultimul loc. 10 minute de liniste fac minuni. Chiar daca nu pare, momentele in care simti ca nu o sa mai ai viata sociala, vor disparea. Poti iesi cu al tau copil la terase, poti sa il iei in concedii cu tine, poti sa faci multe activitati fun si cu el. Da, nu mai e ca inainte, nu mai ai aceeasi libertate. Dar gasesti portite, totul e sa vrei sa incerci. Keep in mind, daca tu esti obosit pentru ca ai tras de tine pana la epuizare, nu o sa ai parte de momente de calitate cu piticul tau. Acum de cand am inceput sa ne intelegem mai bine cu el ( la modul ca a mai crescut si e nitel mai usor sa facem mai multe impreuna) , ne planuim sa iesim cat mai mult si sa il implicam si pe el in activitatile noastre. La inceput parea horror, aveam impresia ca nu o sa mai ies din casa pana face 18 ani :mrgreen:

Si ar mai fi destule ganduri razlete, dar asta intr-un alt articol- unul in care o sa povestesc nazdravaniile lui Mihnea si despre cum o casa nu mai arata la fel dupa ce ai copii.

having-kids

Sursa foto:www.dumpaday.com

Ah si nu uitati sa va distrati cat mai mult, asta va veti aminti peste ani si ani si va conta- nu faptul ca nu ati calcat toate camasile la dunga 😆 

baby, calatorii, mamicie, plimbari

Prima calatorie cu avionul

Nu pentru noi , ci pentru micul marmotel. Desi marturisesc sincer ca am simtit zborurile astea ca si cum ar fi fost pentru prima data. Aveam emotii, nu stiam cum se va comporta. Am fost de atatea ori pe avion in care calatoreau parinti cu  bebelusi , pitici mai mici care plangeau tot zborul si nu era tocmai confortabil. La un moment dat nu mai auzeai sunetele acelea stresante, incercai sa le ignori si dupa 5 minute iti dadeai seama ca micutul plangea in continuare.

0d05684c15ae1c0c289e724ed9f63b97

E normal, sunt speriati, sunt scosi din zona lor de confort. Cunosc oameni in toata firea care se pierd cand vine vorba de zburat. Am prieteni care isi iau calmante la ei, unii au pachetele de guma pregatite ( ajuta la decolare si aterizare sa mesteci guma – si noi suntem mereu echipati ) , iar altii pur si simplu isi seteaza mintea in alta parte – nu poti discuta cu ei pe toata durata zborului, asa se programeaza ca sa treaca cu bine de experienta asta . Zilnic in lumea astea zboara milioane si milioane de oameni si se spune ca este cel mai safe mod de a calatori . Insa pe langa toate emotiile pe care le ai, se mai adauga si stirile recente cu prabusiri accidentale sau nu, atentate si tot felul de probleme aviatice si uite asa te gandesti de 2-3 ori inainte sa iti rezervi un bilet .

Cu toate astea ne-am luat inima in dinti si am luat bilete catre Malmo, Suedia ( calatorie programata cu prietenii nostrii de acolo inca de pe cand Mihnea era cat o lingura :mrgreen: ) . Pana aici toate bune si frumoase. Am mai povestit eu  la un moment dat ca urasc sa fac bagaje , mai ales cand plec cu avionul . Mi se pare ca sunt tare limitata si nu imi pot permite sa imi iau si 2-3 chestii de back up ( ma refer la imbracaminte ). Trebuie sa fiu foarte hotarata si sa impachetez frumos si sa ma incadrez si in limita de kg. Am reusit sa pun totul in bagaje si am terminat chiar mai devreme decat programasem . Dimineata devreme ne-am prezentat la aeroport cu una bucata copil mic de 1 an si 5 luni , care era tare zambaret si nu dadea semne de razvratire.

Daca pleci cu un copil mic trebuie sa stii cateva chestii :

  •  la majoritatea companiilor , ai voie sa iei cu tine gratis un carucior mic tip umbrela , trebuie doar sa fii atent sa il inregistrezi cand predai bagajul de cala . Noi am zburat cu Wizz si nu a fost nicio problema.
  •  ai voie sa iei cu tine in bagajul de mana o sticla de lichid ( lapte, apa, suc ) daca este pentru cel mic 
  • vei plati o taxa de bebelus , nu este pretul unui bilet intreg si poti calatori cu el asa pana la varsta de 2 ani. ( variaza in functie de companii)
  •  bebelusul va sta in bratele tale si vei avea prinsa de centura ta una mai mica ( pe masura celui mic) 
  •  la Wizz Air ai prioritate la imbarcare , daca stiam asta cand am plecat din Bucuresti , nu ne mai chinuiam atat  ( am ajuns printre ultimii si ne-am gasit cu greu locuri unul langa altul ) .
  • nu mai e ca atunci cand calatoresti in 2 si ajungi cu o ora inainte la aeroport. Acum trebuie sa ai grija sa ajungi cu cel putin 1 ora jumatate  inainte ca sa ai timp destul in cazul care este aglomerat ( nu stii niciodata ce se poate intampla).
  •  e bine sa ai la tine jucaria lui preferata sau o carticica, poate chiar niste cantecele ce ii plac mai mult , ajuta la linistire si face ca timpul sa treaca mult mai repede ( aici depinde de fiecare copil in parte , cheia e sa gasesti modalitatea cea mai buna de a-l face sa se simta confortabil in noul mediu) .

 

In final, pot sa spun ca a fost mult mai ok decat ma asteptam. Eram pregatita psihic pentru plansete, urlete si tot felul de scheme groaznice. Nu a fost cazul. La plecarea din Bucuresti , speriat de stewardesa care i-a cuplat centura, a inceput sa planga si sa traga de ea. Nu voia nicicum sa stea cu centura prinsa. Deja ma treceau toate apele si ma gandeam la ce e mai rau. Insa imediat ce avionul s-a ridicat de la sol, s-a linistit si Mihnea. A adormit si de atunci am putut sa ne relaxam  si noi. S-a trezit pe la jumatatea drumului si a fost foarte vesel si receptiv la tot ce ii explicam . Pfew! Un punct bifat.  La intoarcere totul a fost mult mai usor, nu a plans deloc, nici macar la decolare , ba mai mult de atat a dormit tot drumul. Fericire maxima! Asa sa tot zburam 🙂 Si cu siguranta ne vom mai aventura , avem atatea orase noi de vizitat. Curaj avem , guma cumparam , iar copilul este fericit acolo unde esti si tu fericit . Atata timp cat tu vei fi calm si el se va simti bine 🙂  It’s that simple si merge in 99% din cazuri. In alea 1% cazuri de urlete intense, te inarmezi cu rabdare si incerci sa nu te panichezi prea tare  :mrgreen:

4aff17cd917d8316e9b99995e74cb6ca

 

 Surse foto: Pinterest

 

 

baby, de-ale mele, mamicie, relaxare

Lasa-l sa respire !

teddy_bear_relax

 

Creste-ti copilul asa cum simti ! Bazeaza-te pe instinctul tau cat mai mult. Sigur, poate nu de fiecare data vei lua decizia corecta, insa vestea buna e ca nu poti face atat de mult rau incat sa nu poti remedia…Poti modela multe daca le faci din timp ( de aia exista atatea carti si surse bune din care te poti inspira ) .

Lasa-i spatiu , lasa-i libertatea de care are nevoie , va avea tot timpul din lume sa se simta constrans cand va fi mare :mrgreen: Poate nu va reusi din prima sa introduca cubul in forma, dar lasa-l sa incerce de mai multe ori. Nu va nimeri sa puna cerculetele in ordine, dar va adora sa incerce pana reuseste. Si ca adult reusita prin forte proprii este muuult mai savurata decat atunci cand ai asistenta.

Astia mici sunt tare curiosi si adora sa descopere tot felul de lucruri noi. Cu Mihnea incerc sa fiu cat se poate de relaxata si il las sa incerce sa se descurce singur si abia apoi cand vad ca nu reuseste defel ii arat cum trebuie sa procedeze. Si prinde tare repede ce are de facut.

Si ca tot veni vorba de spatiu si atunci cand cade si se loveste , incerc pe cat posibil sa nu sar . Am vorbit cu cei din familie si le-am spus ca atunci cand mai pica si nu se loveste sau il vedem ca nu zice nimic, il lasam in pace ( merge foarte bine pentru varsta lui, insa se impiedica si cade in tot felul de pozitii, peste mobila, peste jucarii si asmd) . Daca il vedem ca a dat un cap de usa si plange de mama focului  ( si e plansul real de durere, nu ala de teatru ) , atunci da ..mergem la el si il linistim. Trebuie sa stie ca suntem alaturi de el daca are nevoie, dar nu vrem sa il invatam dependent de noi . Nu imi aduc aminte sa fi fost cocolosita de mama si am iesit tare bine, ma descurc de una singura daca e cazul.

E bine sa ii incurajam sa fie independenti, sa le cream mediul propice pentru o dezvoltare frumoasa si cat mai relaxata. Stresul in zilele noastre face tot mai multe victime si din pacate nu avem doua/trei sau mai multe vieti la dispozitie pentru a ne bucura de toate evenimentele . Asa ca , incercam pe cat posibil sa nu ne stresam si sa nu stresam copilul cu practici inutile pentru ca ” asa trebuie” sau pentru ca ” asa e bine si asa au facut si altii la randul lor “ .  E adevarat ca unele lucruri trebuie facute si aici ma refer la un program pentru cei mici , pentru ca ei au nevoie de o rutina, se simt in siguranta atunci cand stiu ca dimineata mananca micul dejun, apoi vine somnicul ( sau plimbarea, dupa fiecare caz) , pranz , plimbare in parc si apoi un alt binemeritat somn. Programele variaza in functie de copii , varste si diversi factori. Asadar, sunt cateva lucruri care intr-adevar trebuie facute pentru cel mic, insa pe partea creativitatii, a jocului si dezvoltarea independentei e indicat sa existe cat mai mult spatiu si cat mai putine limitari . In joaca , totul e posibil si e frumos sa ii lasi sa isi creeze propriul joc atata vreme cat nu intervine violenta . Desigur, pe subiectul asta se poate discuta foarte mult, insa ideea de baza e : lasati-i sa respire , vor fi mai relaxati si mai receptivi .

Then again, inca invat pe partea asta cu mamicia, asa ca e posibil sa nu le stiu chiar pe toate :mrgreen:

 

Sursa imagine : Google Images