confesiuni, de-ale mele, mamicie, parinti

Ganduri razlete de mamica

Ce-am invatat in astia 2 ani si 8 luni de cand al meu copil imi face viata mai frumoasa?

Ca e minunat sa ai copil, ca simti o dragoste nebanuita si ca iti doresti sa nu se termine niciodata si ca toate grijile din lume si problemele dispar la un simplu zambet de-al lui.

Ma uit la Mihnea si in fiecare zi ma gandesc: oare e adevarat? e al meu? Cateodata simt ca nu imi ajunge doar sa il privesc sau sa il strang in brate cu putere. E un copil zvapaiat, are energie cat toata familia la un loc, rade, canta, face prostii ( asa cum spune si el) si vorbeste in continuu. Are in cap niste propozitii atat de complexe, incat de multe ori stau sa ma gandesc daca are aproape 3 ani sau mai mult. Deh, fiecare cioara se mandreste cu puiul ei si il vede cel mai frumos.

Inteleg acum nevoia mamicilor de a vorbi in continuu despre pruncii lor, orice ti se intampla pe parcursul zilei iti aduce aminte de el. Si vrei sa povestesti, vrei sa imparti bucuria pe care ti-o ofera cu toti ceilalti. Si cateodata enervezi sau plictisesti cu toate detaliile astea despre copii si te gandesti ca poate ar trebui sa mai vorbesti si despre altceva. Unii se simt vinovati, altii nu au nicio taina. Eu sunt undeva la mijloc, sunt momente in care ma simt aiurea ( desi nu ar trebui ) si imi dau seama ca nu toata lumea vrea sa afle de cate ori a refuzat Mihnea sa mearga la olita in urma cu o zi sau ce a mancat la pranz. Sunt detalii pe care le poti impartasi cu alte mamici, inteleg altfel fenomenul.

Ce-am mai invatat? Toata lumea are o parere despre cum sa iti cresti copilul. De la bunici, la matusi, unchi si pana la vecina de la coltul strazii. Fiecare iti va zice cum crede ca e mai bine sa faci. Pentru ca asa au facut si ei si copiii au iesit bine :mrgreen: Eu cred ca asta nu e o regula si nu se poate aplica la fiecare copil in parte, dar ce sa te faci cu oamenii care nu inteleg? Pana si eu m-am trezit ca am sarit cu gura pe alte mamici ca nu au facut nu stiu ce lucru. Si le-am explicat ca trebuie sa procedeze in alt fel ca asa e bine. Dar de unde stiu eu 100% ca e bine? De unde stie vecina de la colt ca a fost a atat de bine ce a facut?  Se zice ca instinctul de mama nu se insala niciodata si in mare masura asa e. Dar cu totii gresim. Nu exista parinte perfect, copil perfect. Exista oameni si atat. Oameni care merita sa creasca frumos si sa fie iubiti.

Ma amuza competitia intre mamici. In urma cu cateva luni, ma enervam si eu cand vedeam ca Mihnea nu facea la fel de multe ca un copilas de varsta lui. Si eram geloasa. Not anymore. Si nici nu ma gandesc sa mai povestesc in stil competitiv despre ce a facut el. Fiecare copil are ritmul lui de dezvoltare si cred ca nu e cazul sa fortezi nota.

Asadar, pana acum e totul frumos, minunat, supeerb. Ai un copil si gata nu mai ai nevoie de nimic, viata ta e super completa. Ahh, NU! Am inteles si mai mult importanta acordata tie ca adult -sa nu uiti sa ai grija si de sufletul tau, sa faci ce iti place, sa te plimbi si sa faci in asa fel incat sa nu te mai lasi pe ultimul loc. 10 minute de liniste fac minuni. Chiar daca nu pare, momentele in care simti ca nu o sa mai ai viata sociala, vor disparea. Poti iesi cu al tau copil la terase, poti sa il iei in concedii cu tine, poti sa faci multe activitati fun si cu el. Da, nu mai e ca inainte, nu mai ai aceeasi libertate. Dar gasesti portite, totul e sa vrei sa incerci. Keep in mind, daca tu esti obosit pentru ca ai tras de tine pana la epuizare, nu o sa ai parte de momente de calitate cu piticul tau. Acum de cand am inceput sa ne intelegem mai bine cu el ( la modul ca a mai crescut si e nitel mai usor sa facem mai multe impreuna) , ne planuim sa iesim cat mai mult si sa il implicam si pe el in activitatile noastre. La inceput parea horror, aveam impresia ca nu o sa mai ies din casa pana face 18 ani :mrgreen:

Si ar mai fi destule ganduri razlete, dar asta intr-un alt articol- unul in care o sa povestesc nazdravaniile lui Mihnea si despre cum o casa nu mai arata la fel dupa ce ai copii.

having-kids

Sursa foto:www.dumpaday.com

Ah si nu uitati sa va distrati cat mai mult, asta va veti aminti peste ani si ani si va conta- nu faptul ca nu ati calcat toate camasile la dunga 😆 

Advertisements
iubire, parinti, vesti bune, zambete

Coming soon ..

07-8Simple as that. A venit ca o surpriza din partea iepurasului de Paste si se va naste in preajma sarbatorilor de iarna sau dupa, depinde cand se hotaraste sa iasa : mrgreen: Pana atunci sunt bine , sanatoasa si de cele mai multe ori uit ca sunt insarcinata. Inca nu m-am obisnuit cu gandul, dar suntem fericiti si asteptam sa vina in viata noastra un mic marmot.

p.s. Va dati seama ca mi-am dat rudele peste cap . Pana acum ma intrebau de nunta, acum sunt un pic in deruta 😆

 

Un sfarsit de saptamana excelent va doresc!

adunate, de-ale mele, parinti, plimbari, relaxare

Plimbarile de duminica

Plimbarile de duminica erau pentru mine momentul preferat al saptamanii. Ne trezea tata dis-de-dimineata ,ne facea inviorarea , dupa care o ajutam pe mama la pregatirea mesei. Dupa un pranz copios ne echipam pentru plimbare. Luam ghiozdanelul, apa de fantana proaspata si incercam in zadar sa scapam de catei. De fiecare data insa mergeau cu noi la plimbare. Drumul era unul nu tocmai usor, trebuia sa urcam prin livada, apoi treceam prin stufaris , ajungeam la sosea si abia dupa ce traversam puteam sa fim liberi – eram in padure. Fosnetul frunzelor , cantecul pasarelelor si din cand in cand latratul cainilor insemnau pentru noi relaxare. Descopeream floricele noi, le strangeam cu grija si faceam cel mai frumos buchet posibil pentru mama. Si era greu sa le tot ascund de ea, pana in final isi dadea seama ce voiam sa fac. Dar nu mai conta, ea era fericita cand primea buchetelul.

Cand ieseam din padure, traversam iar soseaua si ajungeam pe camp. La fiecare plimbare tata ne povestea cum mergea el pe dealuri cand era mic si ne povestea istoria acelor dealuri . ” Chiar mai sus , pe deal incolo a stat Stefan Cel Mare cu ai sai ostasi la o masa rotunda, o sa va duc sa vedeti ca e o masa facuta din piatra. S-a intamplat inainte de batalia de la Vaslui, e scris si in actele de la arhiva Bacaului. ” Si noi eram mereu cu aceleasi chicoteli , pentru ca stiam povestile, dar ne placea sa il ascultam cu cata mandrie relata. Treceam iar prin padure si ajungeam pe camp la izvor. Luam apa proaspata, mai ascultam peripetii de-ale tatalui meu si ne gandeam ca poate pe viitor si copii nostri vor avea parte de asemenea aventuri. Desi daca stau sa ma gandesc bine, ma rog sa ii pot scoate din casa : la ce gadgeturi vor fi pe vremea aia..Eh, vom vedea.

Imi e dor cateodata de plimbarile in familie, de cat de mult ne distram si imi placea tare mult ca devenise un obicei frumos.

Acum plimbarile sunt pe inserat,in parc si am fost surprinsa de cata lume iese seara in parc. Unii alearga, altii sunt cu bicicletele, se joaca baschet sau fotbal si ce e mai haios , in zona de gratare se mai incinge la 11 jum noaptea cate-un gratar ( am vazut eu aseara, de fapt am simtit mirosul de carnita pe gratar).

sursa foto : Google images

carare-prin-padure

 

 

comunicare, de-ale mele, drepturi, parinti, timpul, zambete

Copii, parinti si putina atentie

Cand suntem mici ne agatam cu orice ocazie de mainile parintilor nostri , de gatul lor si facem orice sa ii simtim aproape, sa le simtim caldura corpului. Se vede asta atunci cand un bebe mic , sta incolacit in jurul gatului mamei linistit. E langa mama lui, e in siguranta si cand ea nu e in preajma e mai mereu agitat. Pe masura ce trece timpul, cautam tot mai mult sa fim in preajma parintilor, sa stam intre ei in timpul unui film sau sa sarim in patul lor pe timpul noptii.  Invatam sa mergem singuri si mereu cautam mana salvatoare a mamei sau a tatalui, suntem niste mici santajisti . Deja cand incepem sa vorbim, toate intrebarile cu de ce, cum cand si cine  au un raspuns la parintii nostri. E si normal , ei sunt adultii , ar trebui sa le stie pe toate , nu ? Ajungem la scoala, ne despartim cu greu cand trebuie sa stam la ore, dar trece si asta si ne obisnuim din ce in ce mai mult cu absenta lor. Cand vine vorba de excursii , abia asteptam sa exploram noi locuri cu tata, sa ne plimbam cu mama pe camp sa culegem flori, sa ne relaxam cu totii ca o familie. Timpul trece si crestem. Devenim adolescenti cu acte in regula. Nu mai avem nevoie de sfaturile si raspunsurile parintilor nostri. Avem impresia ca stim totul si ca ei sunt depasiti. Vrem sa facem totul singuri, sa ne aruncam in jungla si sa luptam . Dar suntem inca adolescenti si totusi suntem prea mari sa mai mergem cu mama si tata la tara, sau sa mergem intr-o excursie la munte. Nu se mai poarta. Rad prietenii de noi.

Acum imi dau seama cat de mult am pierdut si cat mi-as fi dorit sa pot merge mai des cu ai mei in plimbari. Eu mergeam cu ei la tara si in liceu, nu imi era rusine, chiar imi placea sa imi petrec timpul acolo. Desigur, nu mergeam weekend de weekend, dar vedeam importanta petrecerii timpului cu ei. Cu toate ca nu eram de fiecare data fericita cand eram cu programul deja stabilit, dar nu era ultimul weekend din saptamana, aveam tot timpul din lume sa ma vad cu prietenii. 

Si timpul trece si ajungem sa ne consideram adulti, plecati din cuib, stapani pe vietile noastre . Avem joburi, avem vise, avem mai multe asteptari de la viata . Si mergem in concedii peste mari si tari , vizitam si ne aducem aminte de putinele excursii pe care le-am avut cu parintii. Si unde ne intoarcem ? La parinti. Organizam excursii si pentru ei si vrem din nou sa ii avem parteneri in mica noastra aventura. Ce s-a intamplat cu rusinea? Pai acum suntem mari, nu mai rade nimeni de noi. Dupa cum zicea si Iulia ( de la ea a pornit tot articolul asta, ii multumesc pentru inspiratie) – “Pe vremea aia era mai fain sa spui ca ai sters treptele blocului decat ca ai fost la Peles. :) ” .  Si ne dorim sa ii avem cat mai mult aproape, sa petrecem timp , sa facem lucruri frumoase pentru ei.  Am o prietena care in fiecare an isi face timp sa isi duca mama intr-o excursie.  Asta mi se pare fantastic.  Aici e vorba de cum iti imparti timpul. Nu zic sa te neglijezi pe tine, dar nici ei nu trebuie neglijati, trebuie sa existe o cale de mijloc. Asa cum ei si-au sacrificat mare parte din timpul lor cand eram mici, asa acum merita sa ne facem si noi timp pentru ei. Stiu, au darul de a intra in sufletul tau cand nu ai chef. Atunci cand vrei sa stai in casa, sa lenevesti , nu sa te plimbi cu ai tai prin magazine sau sa stai sa le repari tv-ul care nu mai vrea nicicum sa mearga . Daca stai sa te gandesti, iti ia cateva ore din viata ta sa le dai atentie, nu sa ii excluzi pentru ca sunt depasiti. Pentru ca tot la ei ne intoarcem, tot la ei mergem sa primim o imbratisare plina de dragoste si neconditionata, orice ar fi.

Partea buna stii care e ? Acum  nu ne mai este rusine sa iesim cu ei . Acum suntem adulti.