baby, comunicare, confesiuni, mamicie, Uncategorized

We are only human

Posibil ca unele randuri din urmatorul articol sa reflecte nervii pe care i-am avut in ultima vreme. Dar e un articol despre frustrari, suparari si nervi si tot ce mai vreti voi. Sunt normale, sunt parte din viata noastra de zi cu zi si mai ales din vremurile stresante pe care le traim.

Vrem sa acceptam sau nu, am ajuns sa fim generatia omului stresat. Fie ca acest stres vine de la munca sau din viata personala, el se infiltreaza din ce in ce mai mult in sufletele noastre si ne fac viata mai grea. Din fericire, putem sa luptam si sa il doboram. Iar daca mai ai norocul sa te intampine acasa un copil dragalas care atunci cand iti zambeste te face sa uiti de toate problemele, atunci o parte din bataliile tale cu stresul sunt ca si castigate. Dar ce te faci atunci cand ajungi acasa si bucatica aia de om nu mai are puterea sa te lumineze. E uman. Tipa, strica, tranteste, alearga de nebun prin casa. Nu e atent la tine, nu te asculta si nimic din ce incerci nu functioneaza.

2c13d20a9295bd60ab984d56e0158702-1

Asa ca spun tare, clar si raspicat: DA! Copilul meu are nervi. DA! Copilul meu are frustrari. DA! Are excese de furie si momente in care nu poti sa il scoti din ale lui orice ai face. Nu ma ascund dupa fusta nimanui si nici nu declar mandra ca am cel mai cuminte copil din lume. Nu e nici cel mai mancacios, nu se comporta mereu frumos, nu are bunele maniere puse bine la punct, nu are chef sa dea buna ziua mereu sau sa zica poezii la comanda. Si astea sunt lucruri absolut normale. Are aproape 3 ani si creste. Se dezvolta, incearca sa inteleaga cum functioneaza lumea asta, ii este greu sa faca diferenta intre rau si bine. Stie ca a facut prostii, dar imediat dupa, rade si se mandreste cu ce a facut. Nu il scuzam cu sintagma: e copil, n-ai ce-i face. Incercam sa intelegem de ce a ajuns sa reactioneze asa si daca mai avem un pic de rabdare in noi incercam sa ii explicam cum ar trebui sa procedeze. Nu poti sa ii controlezi reactiile, dar poti controla actiunile care duc la reactiile urate. Pana la urma 80% din ceea ce facem se reflecta in actiunile lui de zi cu zi. Nu degeaba se spune ca mintea lor e ca un burete. Absoarbe toata informatia. Si raul si binele. Noi trebuie sa ii invatam cum sa faca diferenta. Inainte sa il am pe Mihnea, cand vedeam in magazine scene de groaza cu pitici care urlau si se tranteau pe jos, imi spuneam ca daca voi ajunge sa am un copil, la mine nu se va intampla asta. Ei bine dragilor, s-a intamplat. :mrgreen: Ce-am facut? L-am luat pe sus si l-am scos din magazin. Am considerat ca asa il calmez, luandu-l din zona care ii crea agitatia. In alte dati am incercat sa ii explic frumos cum ca nu trebuie sa tipam, nu e frumos sa alergam si sa trantim marfa din rafturi. Fara niciun rezultat. Asa ca am actionat din instinct de fiecare data. Au fost momente in care nu am mai suportat si am tipat. Nu-mi place ca trebuie sa tip la el, nu-mi place ca il fac sa planga. Asa am simtit in momentul ala ca trebuie sa fac. Ce m-a ajutat si mai mult in momentele astea de furie? Sa nu mai bag in seama lumea din jur. Da, e deranjant sa iti urle in creieri un copil. Nu esti obligat sa suporti plansetele unui bebelus. Dar mai inainte de toate, te poti gandi ca asa se exprima cei mici. Asa stiu ei. Inca nu au forta sa tina totul in ei asa cum o facem noi ca si adulti. Asa ca lucrez la un exercitiu tare important: ignor tot ce e in jur. Ignor privirile care ma judeca, ignor sfaturile binevoitoare ( apreciez, dar nu ma ajuta in momentele alea). Sunt atenta numai la el si singurul meu scop e sa il ajut sa treaca peste momentul ala urat. Asa cum e deranjant sa auzi urletele unui copil de 3 ani ( de exemplu), la fel de deranjant e sa auzi si urletele unui adult care nu e multumit de pretul de la raft si s-a gandit el sa tipe la casierita in loc sa mearga direct la manager. Exemplele pot continua. Incerc sa fiu rabdatoare si nu sunt nebuna sa las copilul sa tipe jumatate de ora in magazin. Si chiar daca aleg sa ignor reactiile celor din jur, tin cont totusi ca nimeni nu este obligat treaca prin ce trec eu sau sa aiba parte de un stres nedorit. Bunul simt nu il las deoparte atunci cand aleg sa nu fiu atenta la oamenii din jur. Asa ca, daca vad ca nu se opreste si tantrumul va fi unul de durata, il scot din locul in care ne aflam in momentul ala. Si trece. Uneori mai greu, alteori mai usor.

f61f07c5f716c8e91eae5a3d85c5e2bb

De multe ori ma intreb daca e bine ce fac, daca am procedat asa cum trebuie sau daca l-am distrus pe viata si va avea nevoie de terapie in anii adolescentei. Tot ce pot sa fac e sa sper ca voi invata cum sa comunic mai bine si mai frumos cu el si ca voi reusi sa il invat cum sa fie un om bun. Sunt multe lucruri la care trebuie sa lucram, dar sunt convinsa ca vom reusi.

Inca invat. El invata cu mine. Eu invat despre lumea lui, el despre a mea si undeva la mijloc sunt sigura ca ne vom intalni. Sunt mama lui Mihnea si declar ca am un copil energic, rasfatat si agitat. Dar mai declar si ca e cel mai dulce copil care ne invata sa iubim din ce in ce mai mult in fiecare zi. ūüėÜ

p.s. Pana la urma si nervii astia sunt buni la ceva, eliminam emotiile negative din noi, right? 

confesiuni, de-ale mele, mamicie, parinti

Ganduri razlete de mamica

Ce-am invatat in astia 2 ani si 8 luni de cand al meu copil imi face viata mai frumoasa?

Ca e minunat sa ai copil, ca simti o dragoste nebanuita si ca iti doresti sa nu se termine niciodata si ca toate grijile din lume si problemele dispar la un simplu zambet de-al lui.

Ma uit la Mihnea si in fiecare zi ma gandesc: oare e adevarat? e al meu? Cateodata simt ca nu imi ajunge doar sa il privesc sau sa il strang in brate cu putere. E un copil zvapaiat, are energie cat toata familia la un loc, rade, canta, face prostii ( asa cum spune si el) si vorbeste in continuu. Are in cap niste propozitii atat de complexe, incat de multe ori stau sa ma gandesc daca are aproape 3 ani sau mai mult. Deh, fiecare cioara se mandreste cu puiul ei si il vede cel mai frumos.

Inteleg acum nevoia mamicilor de a vorbi in continuu despre pruncii lor, orice ti se intampla pe parcursul zilei iti aduce aminte de el. Si vrei sa povestesti, vrei sa imparti bucuria pe care ti-o ofera cu toti ceilalti. Si cateodata enervezi sau plictisesti cu toate detaliile astea despre copii si te gandesti ca poate ar trebui sa mai vorbesti si despre altceva. Unii se simt vinovati, altii nu au nicio taina. Eu sunt undeva la mijloc, sunt momente in care ma simt aiurea ( desi nu ar trebui ) si imi dau seama ca nu toata lumea vrea sa afle de cate ori a refuzat Mihnea sa mearga la olita in urma cu o zi sau ce a mancat la pranz. Sunt detalii pe care le poti impartasi cu alte mamici, inteleg altfel fenomenul.

Ce-am mai invatat? Toata lumea are o parere despre cum sa iti cresti copilul. De la bunici, la matusi, unchi si pana la vecina de la coltul strazii. Fiecare iti va zice cum crede ca e mai bine sa faci. Pentru ca asa au facut si ei si copiii au iesit bine :mrgreen: Eu cred ca asta nu e o regula si nu se poate aplica la fiecare copil in parte, dar ce sa te faci cu oamenii care nu inteleg? Pana si eu m-am trezit ca am sarit cu gura pe alte mamici ca nu au facut nu stiu ce lucru. Si le-am explicat ca trebuie sa procedeze in alt fel ca asa e bine. Dar de unde stiu eu 100% ca e bine? De unde stie vecina de la colt ca a fost a atat de bine ce a facut?  Se zice ca instinctul de mama nu se insala niciodata si in mare masura asa e. Dar cu totii gresim. Nu exista parinte perfect, copil perfect. Exista oameni si atat. Oameni care merita sa creasca frumos si sa fie iubiti.

Ma amuza competitia intre mamici. In urma cu cateva luni, ma enervam si eu cand vedeam ca Mihnea nu facea la fel de multe ca un copilas de varsta lui. Si eram geloasa. Not anymore. Si nici nu ma gandesc sa mai povestesc in stil competitiv despre ce a facut el. Fiecare copil are ritmul lui de dezvoltare si cred ca nu e cazul sa fortezi nota.

Asadar, pana acum e totul frumos, minunat, supeerb. Ai un copil si gata nu mai ai nevoie de nimic, viata ta e super completa. Ahh, NU! Am inteles si mai mult importanta acordata tie ca adult -sa nu uiti sa ai grija si de sufletul tau, sa faci ce iti place, sa te plimbi si sa faci in asa fel incat sa nu te mai lasi pe ultimul loc. 10 minute de liniste fac minuni. Chiar daca nu pare, momentele in care simti ca nu o sa mai ai viata sociala, vor disparea. Poti iesi cu al tau copil la terase, poti sa il iei in concedii cu tine, poti sa faci multe activitati fun si cu el. Da, nu mai e ca inainte, nu mai ai aceeasi libertate. Dar gasesti portite, totul e sa vrei sa incerci. Keep in mind, daca tu esti obosit pentru ca ai tras de tine pana la epuizare, nu o sa ai parte de momente de calitate cu piticul tau. Acum de cand am inceput sa ne intelegem mai bine cu el ( la modul ca a mai crescut si e nitel mai usor sa facem mai multe impreuna) , ne planuim sa iesim cat mai mult si sa il implicam si pe el in activitatile noastre. La inceput parea horror, aveam impresia ca nu o sa mai ies din casa pana face 18 ani :mrgreen:

Si ar mai fi destule ganduri razlete, dar asta intr-un alt articol- unul in care o sa povestesc nazdravaniile lui Mihnea si despre cum o casa nu mai arata la fel dupa ce ai copii.

having-kids

Sursa foto:www.dumpaday.com

Ah si nu uitati sa va distrati cat mai mult, asta va veti aminti peste ani si ani si va conta- nu faptul ca nu ati calcat toate camasile la dunga ūüėܬ†

baby, de-ale mele, mamicie, relaxare

Lasa-l sa respire !

teddy_bear_relax

 

Creste-ti copilul asa cum simti ! Bazeaza-te pe instinctul tau cat mai mult. Sigur, poate nu de fiecare data vei lua decizia corecta, insa vestea buna e ca nu poti face atat de mult rau incat sa nu poti remedia…Poti modela multe daca le faci din timp ( de aia exista atatea carti si surse bune din care te poti inspira ) .

Lasa-i spatiu , lasa-i libertatea de care are nevoie , va avea tot timpul din lume sa se simta constrans cand va fi mare :mrgreen: Poate nu va reusi din prima sa introduca cubul in forma, dar lasa-l sa incerce de mai multe ori. Nu va nimeri sa puna cerculetele in ordine, dar va adora sa incerce pana reuseste. Si ca adult reusita prin forte proprii este muuult mai savurata decat atunci cand ai asistenta.

Astia mici sunt tare curiosi si adora sa descopere tot felul de lucruri noi. Cu Mihnea incerc sa fiu cat se poate de relaxata si il las sa incerce sa se descurce singur si abia apoi cand vad ca nu reuseste defel ii arat cum trebuie sa procedeze. Si prinde tare repede ce are de facut.

Si ca tot veni vorba de spatiu si atunci cand cade si se loveste , incerc pe cat posibil sa nu sar . Am vorbit cu cei din familie si le-am spus ca atunci cand mai pica si nu se loveste sau il vedem ca nu zice nimic, il lasam in pace ( merge foarte bine pentru varsta lui, insa se impiedica si cade in tot felul de pozitii, peste mobila, peste jucarii si asmd) . Daca il vedem ca a dat un cap de usa si plange de mama focului  ( si e plansul real de durere, nu ala de teatru ) , atunci da ..mergem la el si il linistim. Trebuie sa stie ca suntem alaturi de el daca are nevoie, dar nu vrem sa il invatam dependent de noi . Nu imi aduc aminte sa fi fost cocolosita de mama si am iesit tare bine, ma descurc de una singura daca e cazul.

E bine sa ii incurajam sa fie independenti, sa le cream mediul propice pentru o dezvoltare frumoasa si cat mai relaxata. Stresul in zilele noastre face tot mai multe victime si din pacate nu avem doua/trei sau mai multe vieti la dispozitie pentru a ne bucura de toate evenimentele . Asa ca , incercam pe cat posibil sa nu ne stresam si sa nu stresam copilul cu practici inutile pentru ca ” asa trebuie” sau pentru ca ” asa e bine si asa au facut si altii la randul lor “ . ¬†E adevarat ca unele lucruri trebuie facute si aici ma refer la un program pentru cei mici , pentru ca ei au nevoie de o rutina, se simt in siguranta atunci cand stiu ca dimineata mananca micul dejun, apoi vine somnicul ( sau plimbarea, dupa fiecare caz) , pranz , plimbare in parc si apoi un alt binemeritat somn. Programele variaza in functie de copii , varste si diversi factori. Asadar, sunt cateva lucruri care intr-adevar trebuie facute pentru cel mic, insa pe partea creativitatii, a jocului si dezvoltarea independentei e indicat sa existe cat mai mult spatiu si cat mai putine limitari . In joaca , totul e posibil si e frumos sa ii lasi sa isi creeze propriul joc atata vreme cat nu intervine violenta . Desigur, pe subiectul asta se poate discuta foarte mult, insa ideea de baza e : lasati-i sa respire , vor fi mai relaxati si mai receptivi .

Then again, inca invat pe partea asta cu mamicia, asa ca e posibil sa nu le stiu chiar pe toate :mrgreen:

 

Sursa imagine : Google Images

 

adunate, baby, citit, de-ale mele

Scurte de joi

Ma umplu de energie si mai multa cand vad soarele asta afara. Drumul spre munca parca e mai usor , nu ma mai agit atat de mult sa ajung intr-un timp record , pur si simplu admir cladirile ce se scalda in razele soarelui de dimineata. Asa mai vad si eu una alta, detalii pe care inainte nu le observam poate .

Si cu cat se incalzeste mai tare cu atat ne indarjim sa facem planuri de plimbare . Vrem sa bifam :

– Muzeul Satului ;

– Ferma animalelor ( gradina zoologica m-a intristat data trecuta, astept sa ajungem prin vreo tara straina sa vizitam una adevarata :mrgreen: ) ;

– vizita la mama acasa , sa ne plimbam prin padure , pe camp ;

-Muzeul Antipa– pe asta putem sa il vedem si cand e urat afara , macar nu stam in casa si nu ne plictisim ;

– parcuri cat mai multe – au amenajat tare frumos cei din sectorul 3 parcul Titan – se merita te plimbi pe acolo atunci cand nu e asa aglomerat ;

Sugestii de activitati in aer liber primim cu drag, deocamdata asta avem in gand.

Acum ca am rezolvat cu plimbarile , va zic ce mai citesc in ultimul timp cand mai prind o clipa libera . Pe langa Playful Parenting si inca o carte de mamicie pe care le-am inceput de ceva vreme, mai reusesc sa citesc si din blogurile mele preferate . Cu liniuta si de la capat, aveti ultimele articole citite de mine , bune de savurat la o cafea aromata :

РHapi ca de obicei cu un articol interesant pe Ralix : http://ralix.ro/pe-aripile-orgasmului/

РOana Kovacs ne scrie un articol tare fain despre agitatia din jurul varstei- http://oanakovacs.com/care-treaba-varsta/ 

-Si cat tot veni vorba de varsta, Nina are cateva idei tare bune de discutat pe linia asta –¬†http://www.toane.ro/2015/03/am-42-de-ani-si-sunt-bine-cu-mine/ — bonus , mustrare deschisa catre Mihaela Radulescu

– pt mamici , aruncati un ochi si la Dana Rogoz –http://danarogoz.one.ro/mama-stie-reteta-cresterii-sanatoase/ — ¬†a participat la o conferinta tare interesanta despre alimentatia celor mici .

Asadar am inceput cu sexul, apoi am trecut la dilemele varstei , putina picanterie cu un scandal si la final despre bebei si mancarica Рmeniul perfect pentru o zi  ca asta :mrgreen:

 

 

 

 

 

 

comunicare, de-ale mele, drepturi, parinti, timpul, zambete

Copii, parinti si putina atentie

Cand suntem mici ne agatam cu orice ocazie de mainile parintilor nostri , de gatul lor si facem orice sa ii simtim aproape, sa le simtim caldura corpului. Se vede asta atunci cand un bebe mic , sta incolacit in jurul gatului mamei linistit. E langa mama lui, e in siguranta si cand ea nu e in preajma e mai mereu agitat. Pe masura ce trece timpul, cautam tot mai mult sa fim in preajma parintilor, sa stam intre ei in timpul unui film sau sa sarim in patul lor pe timpul noptii.  Invatam sa mergem singuri si mereu cautam mana salvatoare a mamei sau a tatalui, suntem niste mici santajisti . Deja cand incepem sa vorbim, toate intrebarile cu de ce, cum cand si cine  au un raspuns la parintii nostri. E si normal , ei sunt adultii , ar trebui sa le stie pe toate , nu ? Ajungem la scoala, ne despartim cu greu cand trebuie sa stam la ore, dar trece si asta si ne obisnuim din ce in ce mai mult cu absenta lor. Cand vine vorba de excursii , abia asteptam sa exploram noi locuri cu tata, sa ne plimbam cu mama pe camp sa culegem flori, sa ne relaxam cu totii ca o familie. Timpul trece si crestem. Devenim adolescenti cu acte in regula. Nu mai avem nevoie de sfaturile si raspunsurile parintilor nostri. Avem impresia ca stim totul si ca ei sunt depasiti. Vrem sa facem totul singuri, sa ne aruncam in jungla si sa luptam . Dar suntem inca adolescenti si totusi suntem prea mari sa mai mergem cu mama si tata la tara, sau sa mergem intr-o excursie la munte. Nu se mai poarta. Rad prietenii de noi.

Acum imi dau seama cat de mult am pierdut si cat mi-as fi dorit sa pot merge mai des cu ai mei in plimbari. Eu mergeam cu ei la tara si in liceu, nu imi era rusine, chiar imi placea sa imi petrec timpul acolo. Desigur, nu mergeam weekend de weekend, dar vedeam importanta petrecerii timpului cu ei. Cu toate ca nu eram de fiecare data fericita cand eram cu programul deja stabilit, dar nu era ultimul weekend din saptamana, aveam tot timpul din lume sa ma vad cu prietenii. 

Si timpul trece si ajungem sa ne consideram adulti, plecati din cuib, stapani pe vietile noastre . Avem joburi, avem vise, avem mai multe asteptari de la viata . Si mergem in concedii peste mari si tari , vizitam si ne aducem aminte de putinele excursii pe care le-am avut cu parintii. Si unde ne intoarcem ? La parinti. Organizam excursii si pentru ei si vrem din nou sa ii avem parteneri in mica noastra aventura. Ce s-a intamplat cu rusinea? Pai acum suntem mari, nu mai rade nimeni de noi. Dupa cum zicea si Iulia ( de la ea a pornit tot articolul asta, ii multumesc pentru inspiratie) – “Pe vremea aia era mai fain sa spui ca ai sters treptele blocului decat ca ai fost la Peles.¬†:)¬†” .¬†¬†Si ne dorim sa ii avem cat mai mult aproape, sa petrecem timp , sa facem lucruri frumoase pentru ei. ¬†Am o prietena care in fiecare an isi face timp sa isi duca mama intr-o excursie. ¬†Asta mi se pare fantastic. ¬†Aici e vorba de cum iti imparti timpul. Nu zic sa te neglijezi pe tine, dar nici ei nu trebuie neglijati, trebuie sa existe o cale de mijloc. Asa cum ei si-au sacrificat mare parte din timpul lor cand eram mici, asa acum merita sa ne facem si noi timp pentru ei. Stiu, au darul de a intra in sufletul tau cand nu ai chef. Atunci cand vrei sa stai in casa, sa lenevesti , nu sa te plimbi cu ai tai prin magazine sau sa stai sa le repari tv-ul care nu mai vrea nicicum sa mearga . Daca stai sa te gandesti, iti ia cateva ore din viata ta sa le dai atentie, nu sa ii excluzi pentru ca sunt depasiti. Pentru ca tot la ei ne intoarcem, tot la ei mergem sa primim o imbratisare plina de dragoste si neconditionata, orice ar fi.

Partea buna stii care e ? Acum  nu ne mai este rusine sa iesim cu ei . Acum suntem adulti.