baby, comunicare, confesiuni, mamicie, Uncategorized

We are only human

Posibil ca unele randuri din urmatorul articol sa reflecte nervii pe care i-am avut in ultima vreme. Dar e un articol despre frustrari, suparari si nervi si tot ce mai vreti voi. Sunt normale, sunt parte din viata noastra de zi cu zi si mai ales din vremurile stresante pe care le traim.

Vrem sa acceptam sau nu, am ajuns sa fim generatia omului stresat. Fie ca acest stres vine de la munca sau din viata personala, el se infiltreaza din ce in ce mai mult in sufletele noastre si ne fac viata mai grea. Din fericire, putem sa luptam si sa il doboram. Iar daca mai ai norocul sa te intampine acasa un copil dragalas care atunci cand iti zambeste te face sa uiti de toate problemele, atunci o parte din bataliile tale cu stresul sunt ca si castigate. Dar ce te faci atunci cand ajungi acasa si bucatica aia de om nu mai are puterea sa te lumineze. E uman. Tipa, strica, tranteste, alearga de nebun prin casa. Nu e atent la tine, nu te asculta si nimic din ce incerci nu functioneaza.

2c13d20a9295bd60ab984d56e0158702-1

Asa ca spun tare, clar si raspicat: DA! Copilul meu are nervi. DA! Copilul meu are frustrari. DA! Are excese de furie si momente in care nu poti sa il scoti din ale lui orice ai face. Nu ma ascund dupa fusta nimanui si nici nu declar mandra ca am cel mai cuminte copil din lume. Nu e nici cel mai mancacios, nu se comporta mereu frumos, nu are bunele maniere puse bine la punct, nu are chef sa dea buna ziua mereu sau sa zica poezii la comanda. Si astea sunt lucruri absolut normale. Are aproape 3 ani si creste. Se dezvolta, incearca sa inteleaga cum functioneaza lumea asta, ii este greu sa faca diferenta intre rau si bine. Stie ca a facut prostii, dar imediat dupa, rade si se mandreste cu ce a facut. Nu il scuzam cu sintagma: e copil, n-ai ce-i face. Incercam sa intelegem de ce a ajuns sa reactioneze asa si daca mai avem un pic de rabdare in noi incercam sa ii explicam cum ar trebui sa procedeze. Nu poti sa ii controlezi reactiile, dar poti controla actiunile care duc la reactiile urate. Pana la urma 80% din ceea ce facem se reflecta in actiunile lui de zi cu zi. Nu degeaba se spune ca mintea lor e ca un burete. Absoarbe toata informatia. Si raul si binele. Noi trebuie sa ii invatam cum sa faca diferenta.Ā Inainte sa il am pe Mihnea, cand vedeam in magazine scene de groaza cu pitici care urlau si se tranteau pe jos, imi spuneam ca daca voi ajunge sa am un copil, la mine nu se va intampla asta. Ei bine dragilor, s-a intamplat. :mrgreen: Ce-am facut? L-am luat pe sus si l-am scos din magazin. Am considerat ca asa il calmez, luandu-l din zona care ii crea agitatia. In alte dati am incercat sa ii explic frumos cum ca nu trebuie sa tipam, nu e frumos sa alergam si sa trantim marfa din rafturi. Fara niciun rezultat. Asa ca am actionat din instinct de fiecare data. Au fost momente in care nu am mai suportat si am tipat. Nu-mi place ca trebuie sa tip la el, nu-mi place ca il fac sa planga. Asa am simtit in momentul ala ca trebuie sa fac. Ce m-a ajutat si mai mult in momentele astea de furie? Sa nu mai bag in seama lumea din jur. Da, e deranjant sa iti urle in creieri un copil. Nu esti obligat sa suporti plansetele unui bebelus. Dar mai inainte de toate, te poti gandi ca asa se exprima cei mici. Asa stiu ei. Inca nu au forta sa tina totul in ei asa cum o facem noi ca si adulti. Asa ca lucrez la un exercitiu tare important: ignor tot ce e in jur. Ignor privirile care ma judeca, ignor sfaturile binevoitoare ( apreciez, dar nu ma ajuta in momentele alea). Sunt atenta numai la el si singurul meu scop e sa il ajut sa treaca peste momentul ala urat. Asa cum e deranjant sa auzi urletele unui copil de 3 ani ( de exemplu), la fel de deranjant e sa auzi si urletele unui adult care nu e multumit de pretul de la raft si s-a gandit el sa tipe la casierita in loc sa mearga direct la manager. Exemplele pot continua. Incerc sa fiu rabdatoare si nu sunt nebuna sa las copilul sa tipe jumatate de ora in magazin. Si chiar daca aleg sa ignor reactiile celor din jur, tin cont totusi ca nimeni nu este obligat treaca prin ce trec eu sau sa aiba parte de un stres nedorit. Bunul simt nu il las deoparte atunci cand aleg sa nu fiu atenta la oamenii din jur. Asa ca, daca vad ca nu se opreste si tantrumul va fi unul de durata, il scot din locul in care ne aflam in momentul ala. Si trece. Uneori mai greu, alteori mai usor.

f61f07c5f716c8e91eae5a3d85c5e2bb

De multe ori ma intreb daca e bine ce fac, daca am procedat asa cum trebuie sau daca l-am distrus pe viata si va avea nevoie de terapie in anii adolescentei. Tot ce pot sa fac e sa sper ca voi invata cum sa comunic mai bine si mai frumos cu el si ca voi reusi sa il invat cum sa fie un om bun. Sunt multe lucruri la care trebuie sa lucram, dar sunt convinsa ca vom reusi.

Inca invat. El invata cu mine. Eu invat despre lumea lui, el despre a mea si undeva la mijloc sunt sigura ca ne vom intalni. Sunt mama lui Mihnea si declar ca am un copil energic, rasfatat si agitat. Dar mai declar si ca e cel mai dulce copil care ne invata sa iubim din ce in ce mai mult in fiecare zi. šŸ˜†

p.s. Pana la urma si nervii astia sunt buni la ceva, eliminam emotiile negative din noi, right?Ā 

Advertisements
adunate, baby, de-ale mele

Colaj de ganduri

A trecut o saptamana in care as fi vrut sa scriu aproape zilnic… Am mai multeĀ  schite incepute si fiecare are o idee diferita , mi-ar fi placut sa am timp sa le continui pe toate . La unele poate ma opream dupa primele randuri, mi se intamplaĀ  sa raman in pana de inspiratie ( ma apuc , am chef si trebuie sa ma opresc sa fac cu totul altceva si atunci imi pierd ideea). Am mai spus , nu sunt scriitoare profesionista , nu-s bloggerita de profil, aici imi astern gandurile, bucuriileĀ  asa cum stiu eu mai bine. Asa ca astazi am un fel de articol colaj.Ā  Here it goes.

Luni, 15 iunie – a mai trecut un weekend, inca o saptamana din iunie. Sunt un pic obosita , dar ma mentin. Micul marmotel nu a vrut sa doarma si m-a alergat toata noaptea prin pat .Ne-am distrat, dupa care ne-am certat si la final ne-am impacat . El a adormit, eu am stat cu ochii pe pereti. Luni nu e ziua mea cea mai buna, asta-i clar.

Marti, 16 iunie – azi vreau sa scriu despre machiatul la volan. In spatele meu , la semafor o domnita se machia de zor in oglinda retrovizoare. Cat am stationat, m-am holbat la ea , eram curioasa unde a ramas cu machiajul. Am ajuns la concluzia ca plecase de acasa naturala 100% . Cand s-a pus lumea in miscare, ea conducea si se farda . Ma tot uitam si ma gandeam ca uite asa se intampla accidentele. Mi-era mila de Audi ala rosu nou-nout, ar fi fost pacat sa il vad lovit. Si tot in aceasta nota, parca astazi au fost cele 3 ceasuri rele petrecute intr-un timp fulger de 15 min. Am dat peste toti ametitii in trafic, unul mai molcom si mai “tantalauc” decat altul. Dar nu mai scriu despre trafic, asa se circula in Bucuresti si trebuie sa nu ma mai agit .

zen

 

sursa foto: Pinterest

Miercuri,17 iunie – stiu ca nu e o mare noutate, se pare ca toata lumea face asta nowadays, dar i-am facut lui Mihnea prima adresa de mail. Ii voi scrie mailuri cum imi va permite timpul si cand va fi momentul potrivit ii voi da parola. Mi se pare o chestie tare draguta ,peste ani si ani va vedea ce i-am scris si cred ca va fi o surpriza frumoasa, sau cel putin asa sper. Ma tot gandesc la chestii de genul pentru cand o fi el mai mare , sa am ce sa ii arat. Poze, albume , schite scurte, ganduri bune, ganduri rele ( vreau sa stie ca am avut si stari mai aiurea si ca nu a fost totul chiar zen mereu , cred ca e ca important sa ii transmit totul asa cum s-a petrecut) .

Joi, 18 iunie – ” It’s all about the babies…” asa incepea schita , insa nu am mai continuat-o. As fi vrut probabil sa scriu despre cat a crescut natalitatea la noi si de cat curaj au unii sa faca si al doilea copil. Daca ma intrebi acum cand mai fac unul ( nu ai fi singura persoana, asta-i clar ) , spun ca deocamdata e de ajuns si ca nu stiu cum reusesc altii. Ma uit la prietenii nostri, tocmai au primit un nou membru in familie – a doua fetita. Diferenta intre copile este de 2 ani si chiar daca cea mai mare se descurca singura in multe situatii, tot e greu, foooarte greu. Cea mare vrea sa vada ce face bebelusa , incepe si o mica gelozie, distractie ,ce sa mai..

sursa foto:designdrizzle.com

Vineri,19 iunie – Vine iar weekendul, ce naiba mai facem zilele astea 2 ? Pai ne distram. Weekendul trecut am fost la o mini ferma , “La Tzara” se numeste locul si e la vreo 30 de km de Bucuresti.Ā  Am fost un pic dezamagita pentru ca la cum arata site-ul ma asteptam la o experienta mult mai faina. Dar asa cum spune si numele, la tara e ca la tara, n-ai ce sa-i faci. Ne-am plimbat , am vazut animalutele si ne-am intors spre casa. Daca va ganditi sa mergeti acolo si e o zi insorita, va sfatuiesc sa va luati toate protectiile necesare , nu prea sunt copaci si acolo unde mai gasesti un pic de umbra ,nu e de stat foarte mult. Cu alte cuvinte, e un loc numai bun pentru maxim 2-3 ore . Am mai gasit vreo doua locuri asemanatoare si am vrea sa le vizitam , macar asa mai iesim din nebunia de oras.

Cam asta fu in linii mari saptamana mea de articole. Vedem ce imi rezerva saptamana asta si ne regrupam fortele pentru un alt weekend in care nu stim ce activitati sa mai intreprindem . We will see :mrgreen:

 

baby, de-ale mele

Primele 3 luni …

… au fost o intreaga nebunie. Parea ireal ca avem un mic omulet care se agata de noi cu orice ocazie si ne-am dat seamna ca suntem singurii care il pot ajuta. Atat de mic, atat de ciudatel, nici nu stiam ce sa ii facem. Prima baita a fost tare simpatica, ambele bunici au participat si asa cum isi aminteau au reusit sa il spele pe micut. Si apoi sa ma vezi la ritualul de dupa baita, aveam ordine clare de la doctor . Ma dureau toate, dar m-am incapatanat si am reusit sa il dau cu creme, sa ii pudrez buricutul si sa am grija sa ii pun pampersul cum trebuie. Ā Evident ca prima data l-am pus invers si doar in spital il mai schimbasem de vreo 20 de mii de ori ( astia mici au un tranzit tare rapid) . In primele zile l-am imbracat in pijamale dragute, apoi una din bunicute m-au sfatuit sa il infas, asa cum erau infasati copiii pe vremuri. Tare bun a fost sfatul asta, a dormit piticul ataaat de bine si nici nu am mai stat sa il chinuim cu imbracatul. Asa era mult mai rapid si eficient. Bine pentru el, bine pentru noi. Win,win situation.

Emotiile ma copleseau de fiecare data cand il luam in brate si tot nu imi venea sa cred cum se schimbase viata mea.

Prima saptamana mi s-a parut cea mai grea si asta nu pentru ca nu dormea – am avut marele noroc sa fie un somnoros din cauza icterului si am reusit sa ne odihnim amandoi. Dar durerile de spate, de burta , de fund , de toot erau foarte mari, ma miscam de ziceai ca sunt Cocosatul de la Notre-Dame. Apoi parca s-au mai domolit si mi-a fost mai usor. O alta chestie ce m-a doborat psihic a fost multitudinea de oameni ce se perindau prin camera noastra. Toti erau fascinati de micutul marmotel si toti voiau sa il vada. Veneau sa il priveasca mancand, sa il vada cum il schimb, cum il intorc de pe o parte pe alta , cum ridica o manuta, cum face un sunet si cred ca ati inteles mesajul. Insa nu puteam sa ii gonesc, erau oameni dragi care doreau sa stea cat mai mult cu noi. A trecut si perioada in care ma trezeam noaptea cu unchiul lui sa il vada cum doarme :))) Si usor, usor incepeau sa se aseze toate la locul lor.

M-am obisnuit si cu noptile albe, programul lui s-a schimbat constant si nu era chiar atat de greu precum auzeam in stanga si in dreapta. Am avut intr-adevar ajutor zilnic, insa 95% faceam eu si asa simteam tot ce se intampla. O buna perioada de timp am fost izolata de lumea din afara, ieseam doar in curte si un pic pe strada si cam atat. Nu puteam pleca de acasa mai mult de o ora, era panica :)))) Citeam stirile de pe telefon, incercam sa fiu la curent cu tot si singurele subiecte de discutie erau despre copil. Dar nu eram disperata sa vorbesc numai despre asta, cel putin sper eu ca nu eram , stiu cum e sa fii fara copil si sa ti se povesteasca in continuu despre ce a mai facut micul nazdravan. Cred totusi ca trebuie sa fie o limita. Ai copil , dar asta nu inseamna ca nu mai traiesti si pentru tine , right?

Ca o concluzie, lunile astea 3 au trecut tare repede si am avut atatea de facut incat multe dintre ele nici nu mi le mai aduc aminte. Norocul meu ca exista fotografii si ca mi-am mai notat una alta pe carnetelul lui. Daca ma uit acum prin el, imi vine sa rad cat de disperata eram sa notez la ce ore il alaptam , cati pampersi schimbam , de cate ori recurgita si tot felul de detalii din astea tehnice. Parca era totul robotizat si nu apucam sa simt , sa ma bucur cu toate fiinta mea de tot ce se intampla. Au trecut si astea, ca doar timpul nu sta in loc si au urmat alte experiente, dar asta in episodul urmator šŸ™‚ .

de-ale mele

Liste si listute

Daca s-ar putea sa nu dormim noaptea sau sa nu fie somnul o nevoie esentiala in viata, eu as fi fericita ( cu toate ca imi place sa dorm asa de muuult ) . Asta pentru ca am impresia ca nu mai apuc sa fac nimic. Ā Daca va arat listele mele o sa ziceti ca sunt nebuna.

Am asa :

  • to do list -asta e mama listelor si Ā includem aici tot felul de activitati fun cum ar fi : la ce renuntam ca sa mai punem bani deoparte pentru visul nostru cel mai mare la momentul actual.Ā 
  • to read list -am inceput 2 carti si parca nu mai apuc sa le termin. Unde mai pui ca mi-am mai cumparat vreo 4 carti pe care vreau neaparat sa le citesc pana imbratranesc :)))
  • shopping list – aici am atatea puse incat nu stiu daca voi apuca vreodata sa imi iau tot ce imi doresc si va spun sincer ca nu sunt chestii pretentioase: vreau doar sa am si eu mai multe genti, mai multi pantofi , mai multe rochite , mai multeeee haineeee šŸ˜€ ca sa am de unde alege atunci cand ma pregatesc sa merg pe undeva.
  • music list – mi-am facut un dosarel in laptop cu toate muzicile pe care le vreau pe cd sa le pot asculta in masina in drum spre munca si nu numai.
  • movie list – aici am mai reusit sa bifam niste filme bune, asta pentru ca ne-a ajutat vremea asta capricioasa
  • calatorii list – aici sunt multe si probabil mi-ar trebui 3 vieti ca sa ajung le fac pe toate, dar nu zicem ca e imposibil, nu se stie niciodata.

Si lista cu liste continua. M-am apucat de facut liste din tinerete, cand ma duceam la cumparaturi nu plecam fara un biletel scris cu ceea ce trebuie sa iau . Am patit de cateva ori sa uit din cumparaturi si mi-era atat de greu sa ma duc inapoi, mai ales ca dupa ce terminam cu treaba asta puteam sa imi vad si eu de ale mele :mrgreen: Am continuat cu listele cand am vazut cat de eficiente sunt, am ajuns pana sa imi scriu pe telefon cele mai simple chestii pe care le am de facut , doar pentru a ma asigura ca nu le uit. E atat de utila o lista din asta incat atunci cand trebuie sa fac un bagaj ( ca imi place la “nebunie” activitatea asta) imi fac o lista cu ce imi trebuie . In felul asta stiu ca imi iau strictul necesar , pentru ca de multe ori tind sa pun mai multe decat am nevoie.

La ritmul in care traim , e aproape imposibil sa tinem minte tooot. Si daca voi puteti sa tineti minte tot, atunci vorba domnului Andi Moisescu , ma inclin.

Deci , ce liste aveti voi ?

adunate, citit, comunicare

O hartie si-un condei

Stau si ma uit la hartia goala. Am pixul cel frumos in mana, am stat aproape 2 ore sa-l aleg . Cafeaua cu lapte e pregatita, mirosul ei imi invaluie simturile si lumina zilei de duminica e perfecta pentru o scriere relaxata. Numai o mica problema, nu stiu ce sa aleg din multitudinea de idei nerabdatoare sa iasa la suprafata. Nu le pot lasa sa iasa asa neslefuite, trebuie gandite, aranjate in pagina, totul trebuie sa aiba o logica, altfel cum poti colora o pagina , 2 , chiar si 3 cu povestiri din adancul inimii? De cele mai multe ori cand imi vine inspiratia pentru o postare noua sunt pe drum sau nu am cum sa imi notez cateva din idei. Si apoi uit. Am observat ca am inceput sa uit din ce in ce in ce mai mult. Daca ma intrebi ce am mancat zilele trecute la micul dejun, imi va lua ceva timp sa imi amintesc. Asta ma ingrijoreaza. Cauza e agitatia in care ma zbat zi de zi, cea din creierasul meu nebun care lucreaza zi de zi intr-un ritm ametitor. Daca in capul meu ar fi un dressing cu multe sertarase, nu stiu daca as apuca sa le deschid pe toate intr-o zi.

Si ma intorc la hartia mea goala, care e de fapt un nou articol si imi dau seama ca imi e dor sa scriu de mana , sa tai cu pixul si sa rescriu la final pe o pagina curata. Erau vremuri in care scriam de placere tot ce imi trecea prin cap si peste ani reciteam. Scrisul ma elibereaza, ma destreseaza si daca mai apar si oameni dragi care imi comenteaza articolele mi se umple inima de bucurie. Tresar cand primesc mail pe telefon si vad ca cineva a citit intr-adevar ce am scris eu. Am fost o persoana timida si inca sunt, cand vine vorba de public showing, writing ,etc. Ā Si apoi ma intorc la gandurile mele si imi dau seama ca vreau mai mult de la mine, vreau mai mult de la scrisul meu , trebuie doar sa ma ambitionez si sa muncesc mai mult. Sa dau cu adevarat atentie acestui hobby care m-a ajutat foarte mult. Sa pun pasiune mai multa, pentru ca de cele mai multe ori fac totul in graba si nu imi dau seama cat de mult dauneaza scrisului. Si daca nu ma pricep chiar deloc, atunci trec la altceva, ma reinventez šŸ™‚ It should be that easy..

Sa aveti un inceput de saptamana minunat!

p.s. ma duc sa fac planuri de a cuceri lumea :mrgreen:

 

 

 

comunicare, de-ale mele

Am un secret..

Am un secret. Am mai multe, dar asta e cel mai recent. Trebuie sa il tin bine pentru mine, dar parca ma roade si as vrea sa il impartasesc unei bune prietene. Care prietena ar putea sa ii spuna unei alte prietene, tot buna si aia. Si cum lumea e mica, secretul meu se poate duce departe . Dar nu-i spun, mai bine tac. De ce as spune ceva ce ar trebui sa pastrez doar pentru mine? Ā Secretul se spune la momentul potrivit, ca sa poti surprinde, nu ? Si totusi, as putea sa ii spun mamei, ea nu are cui sa povesteasca. Cel putin nu in randul meu de prieteni. Cred ca ar fi in siguranta. Parca nu vreau. Ma roade si mi se pare din ce in ce mai greu sa tin de el. Mai stie o persoana, dar mi-a promis ca nu il va dezvalui decat atunci cand voi aproba eu momentul. Si totusi, daca se afla? Mai bine sa fiu eu linistita, o sun pe prietena mea si ii povestesc. Da. E cea mai buna hotarare. Ea ii va spune iubitului ei si vor pastra tacerea. Sau poate vor scapa “porumbelul” cand iesim in oras si atunci afla si al meu marmot si mai afla si cei din jurul nostru si sa vezi atunci distractie. Deci? Care-i rezolvarea? Nu spun si gata. Peste ceva timp voi putea spune si atunci o sa fiu linistita si o sa astept reactia. Sper sa fie una buna, ca altfel am pus-o . Sper sa nu ma dau eu de gol pana atunci. In fiecare zi imi vine sa deschid gura si sa strig : Am…… Dar nu, toate la timpul lor. E mai bine asa. Surpriza va fi mai mare si ne vom bucura cu totii de ea. De multe ori, pregatesc o surpriza si cum eu sunt tare nerabdatoare , stric totul si divulg secretul. Sau povestesc prietenei, care ii spune unei alte prietene, care apoi se trezeste cand suntem in oras la un suc sa povesteasca o chestie tare pe care a auzit-o de la o buna prietena si pe la mijlocul monologului, isi da seama ca nu e bine si ca s-a prins lumea despre ce e vorba de fapt. Vedeti? S-ar strica totul intr-o secunda.

V-am pus un pic pe ganduri , asa-i? Nici prin cap nu va trece, dar veti afla peste ..Nici asta nu spun. Daca veti povesti si voi la randul vostru?

Sursa imagine: Google

 

condus, de-ale mele, masinuta

Sunt comoda ..

…cand vine vorba de masina. Astazi sunt cu masina cealalta , metroul – ce-i drept asta are mai multe Ā vagoane, nu am stres de parcare si nici nu stau cu grija la altii in trafic. Stiu sigur ca ajung la destinatie relativ de repede. Insa am un sentiment asa de goliciune. M-am obisnuit sa imi pun posteriorul in masina si sa plec la munca. Asa e zilnic . Nu stau sa imi fac griji de carat, de tinut geanta aproape de mine si alte detalii .

N-am fost inspirata cand mi-am luat fustita mea draguta cu floricele, mi-a pus-o vantul in cap si la metrou cand am intrat nu stiam ce sa tin : plasa, geanta sau fusta.. ca toate sunt importante. Ā Intr-un final , mi-am potolit fustita, am aranjat-o si am ajuns in siguranta la munca. Cert este ca m-am invatat comoda din punctul asta de vedere. Si faceam glume pe seama prietenilor atunci cand ramaneau cateva zile fara masina. Mi se parea ca exagereaza si ca se plang prea mult, avand in vedere ca cel putin in Bucuresti cu metroul te poti descurca foarte bine si ajungi la timp unde ai nevoie. Inainte mergeam foarte mult pe jos, ma plimbam si cascam ochii la multe ..acum ..nu prea. Trebuie sa fiu atenta in trafic, n-am timp de vazut ce poseta faina are doamna care tocmai se pregateste sa urce in tramvai.

Acum , nu ma pot plange. De cand am masina , ma pot duce in multe zone in care pe jos imi era foarte greu. Trebuia sa schimb 7 mijloace de transport, sa mai merg sute de metri pe jos si abia apoi ajungeam si eu la destinatie. Acum singura problema e locul de parcare. Inainte sa pleci undeva, trebuie sa te gandesti la zona respectiva, sa vezi daca ai pe unde parca si daca nu cunosti intrebi. E stresant sa stai cu masina in mijlocului drumului si sa nu stii unde sa parchezi. Pana acum am avut noroc, am gasit mai mereu . Dar nu se stie niciodata.

p.s. sunt zile in care ma duc si pana la paine cu masina, dar am o scuza: mi-e frica de cainii de pe strada. Se pune ?

p.p.s nu prea m-am tinut de regim, miscare , dar promit, dupa ce ma intorc din concediu, ma pedepsesc :mrgreen:

sursa foto: PufoseniiĀ