baby, de-ale mele

Primele 3 luni …

… au fost o intreaga nebunie. Parea ireal ca avem un mic omulet care se agata de noi cu orice ocazie si ne-am dat seamna ca suntem singurii care il pot ajuta. Atat de mic, atat de ciudatel, nici nu stiam ce sa ii facem. Prima baita a fost tare simpatica, ambele bunici au participat si asa cum isi aminteau au reusit sa il spele pe micut. Si apoi sa ma vezi la ritualul de dupa baita, aveam ordine clare de la doctor . Ma dureau toate, dar m-am incapatanat si am reusit sa il dau cu creme, sa ii pudrez buricutul si sa am grija sa ii pun pampersul cum trebuie.  Evident ca prima data l-am pus invers si doar in spital il mai schimbasem de vreo 20 de mii de ori ( astia mici au un tranzit tare rapid) . In primele zile l-am imbracat in pijamale dragute, apoi una din bunicute m-au sfatuit sa il infas, asa cum erau infasati copiii pe vremuri. Tare bun a fost sfatul asta, a dormit piticul ataaat de bine si nici nu am mai stat sa il chinuim cu imbracatul. Asa era mult mai rapid si eficient. Bine pentru el, bine pentru noi. Win,win situation.

Emotiile ma copleseau de fiecare data cand il luam in brate si tot nu imi venea sa cred cum se schimbase viata mea.

Prima saptamana mi s-a parut cea mai grea si asta nu pentru ca nu dormea – am avut marele noroc sa fie un somnoros din cauza icterului si am reusit sa ne odihnim amandoi. Dar durerile de spate, de burta , de fund , de toot erau foarte mari, ma miscam de ziceai ca sunt Cocosatul de la Notre-Dame. Apoi parca s-au mai domolit si mi-a fost mai usor. O alta chestie ce m-a doborat psihic a fost multitudinea de oameni ce se perindau prin camera noastra. Toti erau fascinati de micutul marmotel si toti voiau sa il vada. Veneau sa il priveasca mancand, sa il vada cum il schimb, cum il intorc de pe o parte pe alta , cum ridica o manuta, cum face un sunet si cred ca ati inteles mesajul. Insa nu puteam sa ii gonesc, erau oameni dragi care doreau sa stea cat mai mult cu noi. A trecut si perioada in care ma trezeam noaptea cu unchiul lui sa il vada cum doarme :))) Si usor, usor incepeau sa se aseze toate la locul lor.

M-am obisnuit si cu noptile albe, programul lui s-a schimbat constant si nu era chiar atat de greu precum auzeam in stanga si in dreapta. Am avut intr-adevar ajutor zilnic, insa 95% faceam eu si asa simteam tot ce se intampla. O buna perioada de timp am fost izolata de lumea din afara, ieseam doar in curte si un pic pe strada si cam atat. Nu puteam pleca de acasa mai mult de o ora, era panica :)))) Citeam stirile de pe telefon, incercam sa fiu la curent cu tot si singurele subiecte de discutie erau despre copil. Dar nu eram disperata sa vorbesc numai despre asta, cel putin sper eu ca nu eram , stiu cum e sa fii fara copil si sa ti se povesteasca in continuu despre ce a mai facut micul nazdravan. Cred totusi ca trebuie sa fie o limita. Ai copil , dar asta nu inseamna ca nu mai traiesti si pentru tine , right?

Ca o concluzie, lunile astea 3 au trecut tare repede si am avut atatea de facut incat multe dintre ele nici nu mi le mai aduc aminte. Norocul meu ca exista fotografii si ca mi-am mai notat una alta pe carnetelul lui. Daca ma uit acum prin el, imi vine sa rad cat de disperata eram sa notez la ce ore il alaptam , cati pampersi schimbam , de cate ori recurgita si tot felul de detalii din astea tehnice. Parca era totul robotizat si nu apucam sa simt , sa ma bucur cu toate fiinta mea de tot ce se intampla. Au trecut si astea, ca doar timpul nu sta in loc si au urmat alte experiente, dar asta in episodul urmator 🙂 .

Advertisements
adunate, citit, comunicare

O hartie si-un condei

Stau si ma uit la hartia goala. Am pixul cel frumos in mana, am stat aproape 2 ore sa-l aleg . Cafeaua cu lapte e pregatita, mirosul ei imi invaluie simturile si lumina zilei de duminica e perfecta pentru o scriere relaxata. Numai o mica problema, nu stiu ce sa aleg din multitudinea de idei nerabdatoare sa iasa la suprafata. Nu le pot lasa sa iasa asa neslefuite, trebuie gandite, aranjate in pagina, totul trebuie sa aiba o logica, altfel cum poti colora o pagina , 2 , chiar si 3 cu povestiri din adancul inimii? De cele mai multe ori cand imi vine inspiratia pentru o postare noua sunt pe drum sau nu am cum sa imi notez cateva din idei. Si apoi uit. Am observat ca am inceput sa uit din ce in ce in ce mai mult. Daca ma intrebi ce am mancat zilele trecute la micul dejun, imi va lua ceva timp sa imi amintesc. Asta ma ingrijoreaza. Cauza e agitatia in care ma zbat zi de zi, cea din creierasul meu nebun care lucreaza zi de zi intr-un ritm ametitor. Daca in capul meu ar fi un dressing cu multe sertarase, nu stiu daca as apuca sa le deschid pe toate intr-o zi.

Si ma intorc la hartia mea goala, care e de fapt un nou articol si imi dau seama ca imi e dor sa scriu de mana , sa tai cu pixul si sa rescriu la final pe o pagina curata. Erau vremuri in care scriam de placere tot ce imi trecea prin cap si peste ani reciteam. Scrisul ma elibereaza, ma destreseaza si daca mai apar si oameni dragi care imi comenteaza articolele mi se umple inima de bucurie. Tresar cand primesc mail pe telefon si vad ca cineva a citit intr-adevar ce am scris eu. Am fost o persoana timida si inca sunt, cand vine vorba de public showing, writing ,etc.  Si apoi ma intorc la gandurile mele si imi dau seama ca vreau mai mult de la mine, vreau mai mult de la scrisul meu , trebuie doar sa ma ambitionez si sa muncesc mai mult. Sa dau cu adevarat atentie acestui hobby care m-a ajutat foarte mult. Sa pun pasiune mai multa, pentru ca de cele mai multe ori fac totul in graba si nu imi dau seama cat de mult dauneaza scrisului. Si daca nu ma pricep chiar deloc, atunci trec la altceva, ma reinventez 🙂 It should be that easy..

Sa aveti un inceput de saptamana minunat!

p.s. ma duc sa fac planuri de a cuceri lumea :mrgreen:

 

 

 

calatorii, carti, citit, comunicare, de-ale mele, frica, relaxare, timpul, zambete

Ganduri dintr-o dupa-amiaza insorita

Cand realizezi ca viata ta nu mai e exact asa cum ti-ai imaginat-o tinzi sa intri intr-un con de umbra si sa ascunzi tot. Sa nu vada si altii ca tu ai stat pe loc in tot acest timp. Simt ca nu fac destule , ca nu citesc atat pe cat as vrea, ca nu ies la fel de des ca inainte , ca nu ma ocup de mine personal. Multa lume spune ca asta inseamna criza de timp si vremurile grele in care traim. Daca inainte in fiecare uichend eram intr-un club, eh acum lucrurile stau diferit. Parca nu mai am acelasi chef, parca prefer un ceai cald baut in companbia unor oameni dragi sau un joc de canasta asezonat cu o clatita cu finetti si banane. Realizez insa ca o parte din mine inca isi doreste sa aiba o viata sociala mult mai activa. Viata mea trebuie sa insemne mai mult decat unele iesiri ocazionale la un suc. Vreau sa fac mai multe, sa ma implic in diverse activitati. Sa citesc atunci cand am chef, sa ma relaxez atunci cand vreau eu, sa iau cursuri de dans poate, sa merg la sala , sa citesc mai multe bloguri si sa fiu mai informata. Recunosc, am stagnat. Si nu imi place. Ma plictiseste, ma doboara lipsa de activitate. Acum sa nu credeti ca nu mai fac nimic in afara de munca si acasa, dar o parte mare din timp este alocata muncii si a treburilor administrative din casa.

Anul asta am in plan multe si sper sa reusesc sa le duc la bun sfarsit si sa ma ambitionez sa fac si mai multe lucruri si pentru sufletelul meu. Pe care l-am cam neglijat in ultima vreme. Parca am mers asa din inertie si nu e bine. Am reluat traducerile si usor usor o sa imi revin. Asa ca anul asta va fi unul plin si vreau sa profit de toate ocaziile bune care se ivesc.

Si intr-o nota optimista, ma duc sa imi fac antrenamentul si apoi sa profitam de ziua asta insorita si frumoasa de duminica.

Sa aveti o dupa-amiaza placuta! 🙂

de-ale mele, muzicuta

Azi nu…

Sursa: Youtube

Azi nu… faceti-va ca nu ma stiti.. Mi-a ramas in minte melodia inca de cand am ascultat-o in masina la dl. Marmot. Se potriveste perfect cu unele zile ale mele , poate in ultimul timp chiar cu toate. Asa ca in spiritul melodiei o sa spun asa :

Azi nu ma enervez..

Azi nu ma stresez..

Azi nu ma gandesc la probleme ..

Azi nu raspund la telefon cu o voce posomorata..

Azi nu sunt obosita..

Si cine are chef , poate sa continue…

de-ale mele

Sportiv mai mult cu gandul..

Pe cand eram eu o marmotica mai mica, asa pe la vreo 7 anisori si nu mai tin minte exact cate luni, ai mei m-au dat la scoala. Eram tare mandra de faptul ca sunt cu cateva luni mai mare decat copiii din clasa de la mine. A urmat apoi chinul. Trezit de dimineata, teme- bastonase, apoi litere ( imi facea probleme litera K ) concurenta intre colegi, batai cu baietii, lucruri normale pentru un copil in clasele primare. Dupa inscrierea la scoala a urmat practicarea unui sport. M-au vazut ai mei mai energica si au zis sa ma oboseasca la gimnastica. Incepuse sa imi placa, profesorii deja se gandeau sa performanta. Pentru mine era o joaca , ma duceam cu drag la antrenamente si deja in mintea mea de copil ma vedeam in concursuri prin tara. Si probabil as fi putut sa ajung departe.. Nu a fost sa fie cu gimnastica ( desi am facut cativa ani ) asa ca, a urmat inotul.

Eram ca un mic delfin dupa cateva sesiuni de inot. Imi placea mult sa ma balacesc si ma simteam tare bine in bazin. A fost greu pana m-a impins profesorul in apa si m-a amagit ca ma ajuta sa ies, moment in care m-am enervat atat de tare ca am inceput sa dau din maini si din picioare si usor usor am invatat sa inot. Aici nu mai era vorba de performanta, ar fi fost mult prea complicat, desi mi-ar fi placut. Au stabilit ai mei dragi parinti sa merg saptamanal la bazin ca sa am conditie fizica si nu au gandit rau la vremea respectiva. Pe parcurs chestia asta m-a ajutat sa fiu destul de buna la sport. Drept sa spun, imi placea tot ce era legat de activitati sportive : inot, baschet, la orele de sport eram prima la gimnastica, prima la volei, ma agitam acolo mai ceva ca un titirez.  Prin generala, pe la sfarsit nu mai mergeam la inot. Nu mai aveam timp, devenise obositor . Mergeam ocazional cand tata se ducea la meciurile lui de fotbal cu prietenii, ma lasa si pe mine sa ma balacesc. Vremurile au trecut si visele mele legate de sport nu incetau sa existe. Tot ma vedeam pe la diferite competitii, incepusem sa alerg constant ( ah, am facut si un pic de atletism , dar nu mi-a placut atat de mult ) si pe la sfarsitul clasei a8-a am hotarat ca vreau la Academia de Politie. Stiam clar ca proba sportiva e una eliminatorie si eram pregatita sa ii fac fata. In liceu, am jucat muult baschet si volei. Ma gandeam daca nu pot sa ma apuc de baschet de performanta, dar deja era prea tarziu.. Si asa am renuntat la idee.

De o vreme incoace ma gandesc la cum ar fi fost viata mea daca deveneam gimnasta , sau daca ajungeam la inot de performanta. Apoi mi-ar fi placut sa ma dea si la dansuri, as fi avut veleitati si pentru o dansatoare ( acum sunt cam praf :lol:) si de multe ori spun ca eu imi voi da copii sa faca un sport. E foarte important sa practice un sport care sa le dezvolte atat mintea cat si fizicul. Ajuta atat de mult incat nici nu ne dam seama. Tocmai de aia abia astept sa vina primavara, sau sa se mai incalzeasca un pic sa pot iesi in parc la alergat.

Vreau sa fiu mai activa din punctul asta de vedere si sa nu ma mai tolanesc in pat de fiecare data cand ajung de la munca. Sa ma ambitionez sa vreau mai mult, sa duc o viata mai sanatoasa si sa fiu in forma. Sa pot alerga ca pe vremuri 1000 metri in 3 minute si ceva, sa pot scoate sub 7 secunde la proba de viteza, sa nu imi dau duhul cand urc 4 etaje.

Mi-ar mai placea sa merg la tenis, sau de ce nu un fotbal cu prietenii , sau volei , ori baschet, ori o plimbare cu bicicleta pe niste poteci de munte. Daaaaa, minunat! O dimineata racoroasa de vara, razele soarelui sa lumineze bland padurea si eu sa imi iau bicicleta si sa pornesc in drumetie. Suna bine, nu?  Sper sa reusesc sa fac si lucrurile astea de care v-am vorbit si va sfatuiesc sa nu neglijati sportul din viata voastra. E si o modalitate de a-ti umple timpul si poate fi chiar placut 🙂

Si asa ca incheiere va intreb si pe voi : Ce sporturi ati practicat sau ce sporturi v-ar fi placut sa practicati?