baby, comunicare, confesiuni, mamicie, Uncategorized

We are only human

Posibil ca unele randuri din urmatorul articol sa reflecte nervii pe care i-am avut in ultima vreme. Dar e un articol despre frustrari, suparari si nervi si tot ce mai vreti voi. Sunt normale, sunt parte din viata noastra de zi cu zi si mai ales din vremurile stresante pe care le traim.

Vrem sa acceptam sau nu, am ajuns sa fim generatia omului stresat. Fie ca acest stres vine de la munca sau din viata personala, el se infiltreaza din ce in ce mai mult in sufletele noastre si ne fac viata mai grea. Din fericire, putem sa luptam si sa il doboram. Iar daca mai ai norocul sa te intampine acasa un copil dragalas care atunci cand iti zambeste te face sa uiti de toate problemele, atunci o parte din bataliile tale cu stresul sunt ca si castigate. Dar ce te faci atunci cand ajungi acasa si bucatica aia de om nu mai are puterea sa te lumineze. E uman. Tipa, strica, tranteste, alearga de nebun prin casa. Nu e atent la tine, nu te asculta si nimic din ce incerci nu functioneaza.

2c13d20a9295bd60ab984d56e0158702-1

Asa ca spun tare, clar si raspicat: DA! Copilul meu are nervi. DA! Copilul meu are frustrari. DA! Are excese de furie si momente in care nu poti sa il scoti din ale lui orice ai face. Nu ma ascund dupa fusta nimanui si nici nu declar mandra ca am cel mai cuminte copil din lume. Nu e nici cel mai mancacios, nu se comporta mereu frumos, nu are bunele maniere puse bine la punct, nu are chef sa dea buna ziua mereu sau sa zica poezii la comanda. Si astea sunt lucruri absolut normale. Are aproape 3 ani si creste. Se dezvolta, incearca sa inteleaga cum functioneaza lumea asta, ii este greu sa faca diferenta intre rau si bine. Stie ca a facut prostii, dar imediat dupa, rade si se mandreste cu ce a facut. Nu il scuzam cu sintagma: e copil, n-ai ce-i face. Incercam sa intelegem de ce a ajuns sa reactioneze asa si daca mai avem un pic de rabdare in noi incercam sa ii explicam cum ar trebui sa procedeze. Nu poti sa ii controlezi reactiile, dar poti controla actiunile care duc la reactiile urate. Pana la urma 80% din ceea ce facem se reflecta in actiunile lui de zi cu zi. Nu degeaba se spune ca mintea lor e ca un burete. Absoarbe toata informatia. Si raul si binele. Noi trebuie sa ii invatam cum sa faca diferenta. Inainte sa il am pe Mihnea, cand vedeam in magazine scene de groaza cu pitici care urlau si se tranteau pe jos, imi spuneam ca daca voi ajunge sa am un copil, la mine nu se va intampla asta. Ei bine dragilor, s-a intamplat. :mrgreen: Ce-am facut? L-am luat pe sus si l-am scos din magazin. Am considerat ca asa il calmez, luandu-l din zona care ii crea agitatia. In alte dati am incercat sa ii explic frumos cum ca nu trebuie sa tipam, nu e frumos sa alergam si sa trantim marfa din rafturi. Fara niciun rezultat. Asa ca am actionat din instinct de fiecare data. Au fost momente in care nu am mai suportat si am tipat. Nu-mi place ca trebuie sa tip la el, nu-mi place ca il fac sa planga. Asa am simtit in momentul ala ca trebuie sa fac. Ce m-a ajutat si mai mult in momentele astea de furie? Sa nu mai bag in seama lumea din jur. Da, e deranjant sa iti urle in creieri un copil. Nu esti obligat sa suporti plansetele unui bebelus. Dar mai inainte de toate, te poti gandi ca asa se exprima cei mici. Asa stiu ei. Inca nu au forta sa tina totul in ei asa cum o facem noi ca si adulti. Asa ca lucrez la un exercitiu tare important: ignor tot ce e in jur. Ignor privirile care ma judeca, ignor sfaturile binevoitoare ( apreciez, dar nu ma ajuta in momentele alea). Sunt atenta numai la el si singurul meu scop e sa il ajut sa treaca peste momentul ala urat. Asa cum e deranjant sa auzi urletele unui copil de 3 ani ( de exemplu), la fel de deranjant e sa auzi si urletele unui adult care nu e multumit de pretul de la raft si s-a gandit el sa tipe la casierita in loc sa mearga direct la manager. Exemplele pot continua. Incerc sa fiu rabdatoare si nu sunt nebuna sa las copilul sa tipe jumatate de ora in magazin. Si chiar daca aleg sa ignor reactiile celor din jur, tin cont totusi ca nimeni nu este obligat treaca prin ce trec eu sau sa aiba parte de un stres nedorit. Bunul simt nu il las deoparte atunci cand aleg sa nu fiu atenta la oamenii din jur. Asa ca, daca vad ca nu se opreste si tantrumul va fi unul de durata, il scot din locul in care ne aflam in momentul ala. Si trece. Uneori mai greu, alteori mai usor.

f61f07c5f716c8e91eae5a3d85c5e2bb

De multe ori ma intreb daca e bine ce fac, daca am procedat asa cum trebuie sau daca l-am distrus pe viata si va avea nevoie de terapie in anii adolescentei. Tot ce pot sa fac e sa sper ca voi invata cum sa comunic mai bine si mai frumos cu el si ca voi reusi sa il invat cum sa fie un om bun. Sunt multe lucruri la care trebuie sa lucram, dar sunt convinsa ca vom reusi.

Inca invat. El invata cu mine. Eu invat despre lumea lui, el despre a mea si undeva la mijloc sunt sigura ca ne vom intalni. Sunt mama lui Mihnea si declar ca am un copil energic, rasfatat si agitat. Dar mai declar si ca e cel mai dulce copil care ne invata sa iubim din ce in ce mai mult in fiecare zi. 😆

p.s. Pana la urma si nervii astia sunt buni la ceva, eliminam emotiile negative din noi, right? 

Advertisements
baby, de-ale mele, mamicie, relaxare

Lasa-l sa respire !

teddy_bear_relax

 

Creste-ti copilul asa cum simti ! Bazeaza-te pe instinctul tau cat mai mult. Sigur, poate nu de fiecare data vei lua decizia corecta, insa vestea buna e ca nu poti face atat de mult rau incat sa nu poti remedia…Poti modela multe daca le faci din timp ( de aia exista atatea carti si surse bune din care te poti inspira ) .

Lasa-i spatiu , lasa-i libertatea de care are nevoie , va avea tot timpul din lume sa se simta constrans cand va fi mare :mrgreen: Poate nu va reusi din prima sa introduca cubul in forma, dar lasa-l sa incerce de mai multe ori. Nu va nimeri sa puna cerculetele in ordine, dar va adora sa incerce pana reuseste. Si ca adult reusita prin forte proprii este muuult mai savurata decat atunci cand ai asistenta.

Astia mici sunt tare curiosi si adora sa descopere tot felul de lucruri noi. Cu Mihnea incerc sa fiu cat se poate de relaxata si il las sa incerce sa se descurce singur si abia apoi cand vad ca nu reuseste defel ii arat cum trebuie sa procedeze. Si prinde tare repede ce are de facut.

Si ca tot veni vorba de spatiu si atunci cand cade si se loveste , incerc pe cat posibil sa nu sar . Am vorbit cu cei din familie si le-am spus ca atunci cand mai pica si nu se loveste sau il vedem ca nu zice nimic, il lasam in pace ( merge foarte bine pentru varsta lui, insa se impiedica si cade in tot felul de pozitii, peste mobila, peste jucarii si asmd) . Daca il vedem ca a dat un cap de usa si plange de mama focului  ( si e plansul real de durere, nu ala de teatru ) , atunci da ..mergem la el si il linistim. Trebuie sa stie ca suntem alaturi de el daca are nevoie, dar nu vrem sa il invatam dependent de noi . Nu imi aduc aminte sa fi fost cocolosita de mama si am iesit tare bine, ma descurc de una singura daca e cazul.

E bine sa ii incurajam sa fie independenti, sa le cream mediul propice pentru o dezvoltare frumoasa si cat mai relaxata. Stresul in zilele noastre face tot mai multe victime si din pacate nu avem doua/trei sau mai multe vieti la dispozitie pentru a ne bucura de toate evenimentele . Asa ca , incercam pe cat posibil sa nu ne stresam si sa nu stresam copilul cu practici inutile pentru ca ” asa trebuie” sau pentru ca ” asa e bine si asa au facut si altii la randul lor “ .  E adevarat ca unele lucruri trebuie facute si aici ma refer la un program pentru cei mici , pentru ca ei au nevoie de o rutina, se simt in siguranta atunci cand stiu ca dimineata mananca micul dejun, apoi vine somnicul ( sau plimbarea, dupa fiecare caz) , pranz , plimbare in parc si apoi un alt binemeritat somn. Programele variaza in functie de copii , varste si diversi factori. Asadar, sunt cateva lucruri care intr-adevar trebuie facute pentru cel mic, insa pe partea creativitatii, a jocului si dezvoltarea independentei e indicat sa existe cat mai mult spatiu si cat mai putine limitari . In joaca , totul e posibil si e frumos sa ii lasi sa isi creeze propriul joc atata vreme cat nu intervine violenta . Desigur, pe subiectul asta se poate discuta foarte mult, insa ideea de baza e : lasati-i sa respire , vor fi mai relaxati si mai receptivi .

Then again, inca invat pe partea asta cu mamicia, asa ca e posibil sa nu le stiu chiar pe toate :mrgreen:

 

Sursa imagine : Google Images